Idei fixe totalitare

„Există o afecțiune... numită idee fixă, care poate fi un fleac în sine, iar în rest omul să fie absolut normal la cap în toate celelalte privințe.” Acesta e un citat din Arthur Conan Doyle, reamintit în cartea lui Philippe Sands Pe urmele unui fost demnitar nazist (publicată prima oară în Marea Britanie în 2020 și tradusă în românește la Editura Litera în 2024). Dacă ideea fixă e ideologia nazistă, ea nu mai poate fi un fleac, pare să sugereze citatul plasat de Philippe Sands într-o carte care descrie viața și moartea lui Otto Wächter, fost guvernator al regiunii Galiția, ocupată de Germania în cel de-al Doilea Război Mondial, membru SS, organizator al ghetoului din Cracovia și considerat criminal de război, responsabil pentru asasinarea în masă a peste 100.000 de polonezi.

Autorul cărții se scufundă pur și simplu în profunzimile cazului, încercînd să reconstituie viața și relațiile fostului nazist, ajutat și de Horst, fiul lui Wächter, care, deși dezaprobă complet ideologia nazistă, crede că tatăl său a fost un om bun, care doar a executat niște ordine (Horst și-a cunoscut tatăl foarte puțin în mod direct și mai mult din povestirile mamei sale, Charlotte, care s-a luptat întreaga viață pentru memoria soțului ei). Fiul îi pune la dispoziție lui Philippe Sands toate documentele și informațiile pe care le are. De asemenea, Horst, care deține un castel în Austria, începe să restituie foștilor proprietari operele de artă și obiectele valoroase despre care a aflat că fuseseră rechiziționate ilegal de părinții săi în timpul războiului.

Otto Wächter a murit în 1949, într-un spital din Roma, în perioada în care încerca să fugă în Argentina, pe cunoscuta filieră folosită de foarte mulți naziști urmăriți după încheierea războiului, ajutat și de un episcop de la Vatican. Fiul său credea că ar fi fost otrăvit, o posibilitate minuțios studiată și documentată de Philippe Sands și care, în cele din urmă, se dovedește nerealistă. Philippe Sands, care a avut membri de familie asasinați de naziști în Polonia, merge pe firul întîmplărilor, urmînd chiar fizic drumul prin munți parcurs de Otto Wächter dinspre Austria spre Italia, vorbind cu urmașii celor care au avut diverse legături cu el, studiind arhive și consultîndu-se cu specialiști, istorici și foști membri ai serviciilor secrete. În demersurile sale ajunge să-l consulte pînă și pe David Cornwell, cel care și-a semnat cărțile cu numele John Le Carré și care, imediat după război, era ofițer de informații american în Austria, fiind un bun cunoscător al situației din acele locuri și vremuri.

Poate cel mai puternic argument împotriva credinței fiului că tatăl a fost un om bun e acela că tatăl nu și-a exprimat niciodată vreun regret pentru ce a făcut și nu se știe să fi condamnat cumva atrocitățile comise de regimul nazist. Poate că Otto Wächter ar fi fost omul bun pe care-l credea fiul său – și așa cum îl vedea propria famili – dacă nu s-ar fi întîlnit cu ideile fixe naziste (deși o persoană din cartea lui Sands intuiește imediat ce-i vede poza că „pare un om foarte rău”).

În general, foștii naziști nu și-au recunoscut vinovăția. De multe ori s-au ascuns în spatele ideii că doar au executat niște ordine, au dat vina pe istoria de atunci și așa mai departe. Există și un exemplu notabil de căință, acela al lui Hans Frank, numit de regimul hitlerist guvernator al Poloniei și care, la procesul principal de la Nürnberg, și-a recunoscut vinovăția. A fost executat împreună cu alți zece foști demnitari naziști. Philippe Sands l-a întîlnit pe fiul său, Niklas Frank. Acesta i-a declarat de la început: „Sînt absolut împotriva pedepsei cu moartea, cu excepția tatălui meu”. Nu avea nici o iluzie în privința a ceea ce făcuse acesta. Niklas știa, că spre deosebire de el, Horst credea că propriul tată, Otto Wächter, ar fi fost un om bun.

Unii nepoți ai naziștilor au început să realizeze că bunicii lor au fost vinovați. O urmașă a lui Hermann Göring, de exemplu, a decis chiar să se sterilizeze „pentru a nu perpetua genele unui monstru”. Cu tot dramatismul asumării unei asemenea responsabilități peste generații, soluția în sine parcă tot de nazism amintește. În sfîrșit, o nepoată a lui Otto Wächter, fiica lui Horst, Magdalena, care l-a însoțit pe Philippe Sands în cîteva dintre călătoriile sale pe urmele bunicului ei, a înțeles lucrurile mai clar decît tatăl său. În cele din urmă a declarat pe rețelele de socializare că bunicul ei a fost un criminal în masă.

Recunoașterea vinovăției, mai ales cînd la mijloc e credința într-o ideologie, pare să fie ceva foarte complicat. Modelul e aproape identic la foștii comuniști. Am avut și noi cîteva cazuri în care înalți demnitari din regimul Ceaușescu au recunoscut, mai caraghios sau mai demn, responsabilitatea care le-a revenit. La procesul CPEx, Tudor Postelnicu a rostit celebra frază „Am fost un dobitoc!”, iar Ion Dincă (zis Te-leagă) și-a recunoscut la rîndu-i vina și chiar a refuzat să mai facă recursul care i-ar fi putut aduce reducerea pedepsei. Dar știm bine că marea majoritate a demnitarilor comuniști sau a securiștilor și-au găsit tot felul de scuze. Imediat după Revoluție, mai timid, apoi cu tot mai mult curaj, au început să afirme că au făcut chiar lucruri bune. Astăzi încă ne lovim de o mulțime de dobitoci, dar care, spre deosebire de Postelnicu, nu se mai recunosc ca atare și mai fac și prozeliți.

Regimul nazist a stat la putere timp de 12 ani. Comunismul a durat în Europa de Est peste 40 de ani, ca să nu mai vorbesc de Uniunea Sovietică. Răul s-a înrădăcinat profund și, odată cu el, și ideile fixe despre „justețea politicii partidului”, cum se zicea odată. Există un tip de rigiditate comună celor responsabili de aplicarea unor politici totalitare, fie ele de stînga sau de dreapta. Probabil că unele minți inflexibile sînt mai vulnerabile la ideologiile totalitare. Iar odată ce le adoptă, nu se mai despart niciodată de ele.