Lansarea!

Drumul de la Miami la New Orleans trece pe lîngă Cape Canaveral, sediul NASA și baza de unde se lansează cele mai multe rachete în spațiu. O oprire în acel loc a fost imperios necesară, mai ales că distanța dintre amintitele orașe e prea mare pentru a fi străbătută într-o singură zi. Am plecat cu noaptea în cap pentru că trebuia să ajungem la poarta domeniului de la Cape Canaveral la ora 11 dimineața, pentru a prinde autobuzul cu care urma să facem turul ghidat al bazei. Ne cumpăraserăm biletele încă din România și, pentru mai multă siguranță, chiar le-am printat pe hîrtie. Numai că, la intrare, o tînără fată de culoare ni le-a luat din mînă, s-a uitat la ele derutată și ne-a întrebat unde ne sînt, totuși, biletele. „Păi, astea sînt.” I-am arătat codul QR de pe ele. „Nu, trebuie să aveți unele în telefon.” Nu le mai descărcaserăm și în telefon și, cum nu foloseam datele mobile obișnuite, sub presiunea timpului ne era foarte greu să-i arătăm biletele în format electronic. Ne temeam și de vreo încurcătură, poate nu plătiserăm ce trebuia sau unde trebuia. Într-un tîrziu, a apărut un domn mai în vîrstă, gen Morgan Freeman, s-a uitat cam chiorîș la fată, a luat hîrtiile și a trecut codul QR de pe ele prin fața unui scaner. Turnicheții s-au deschis instantaneu. Hîrtiile erau valabile, cum era și normal, doar că fata aceea părea să nu mai fi văzut vreodată bilete și cod QR pe hîrtie. Incidentul ne-a pus pe gînduri. Ori noi eram singurii înapoiați care mai foloseam hîrtii la NASA, ori la cea mai celebră agenție spațială au început să fie angajați și nedescurcăreți.  

În fine, am prins autobuzul și am început turul. Am aflat că baza se întinde pe o arie de 64 de kilometri pătrați și am văzut vulturii pleșuvi al căror cuib a fost găsit acolo în 1962, cînd a fost construită baza. Vulturii aceia au devenit un simbol care apare pe mai multe embleme – de exemplu, pe cea a zborului Apollo 11, care a dus primii oameni pe Lună. Baza de la Cape Canaveral e de fapt un mare spațiu natural sălbatic, ca un fel de deltă, plină cu multe bălți și plante de apă, pe marginea Atlanticului. Într-un loc, ghidul ne-a semnalat că dintr-o asemenea baltă eram priviți de doi ochi bulbucați și nemișcați: un aligator. În alt loc, pe malul oceanului fiind, același ghid ne-a arătat un delfin care sărea în apă.

Rampele de lansare sînt risipite pe întregul domeniu, la distanțe considerabile unele de altele și la distanță de clădirea de birouri și de uriașa clădire (VAB), a opta din lume ca volum, în care se asamblează rachetele. Loc e suficient. La un moment dat, autobuzul în care eram a frînat brusc. O broască țestoasă tocmai traversa șoseaua. Am așteptat-o pe dumneaei să treacă. Șoferul ne-a explicat că n-are voie s-o streseze nici cu claxonul, nici dîndu-se jos să pună mîna pe ea sau s-o grăbească. Broasca era protejată de lege. „Și dacă se întîmplă așa ceva tocmai cînd duceți o rachetă la rampă?”, a întrebat cineva. „La fel, ne oprim”, a răspuns ghidul. În America, legea e lege, țestoasa e suverană.

Pe una din rampe, macaralele ridicau o rachetă. Ni s-a spus că era Polaris, a lui Elon Musk, care urma să fie lansată în noaptea aceea, avînd la bord oameni care plătiseră și care, pentru prima oară în istorie, urmau să fie lăsați să iasă din navă în spațiul cosmic. Ghidul a accentuat că nu-i vorba de astronauți, ci de „turiști spațiali”, indivizi care dăduseră zeci de milioane de dolari pentru acea experiență. Am trecut și pe lîngă un vehicul blindat, despre care ni s-a spus că fusese construit pentru evacuarea astronauților, în cazul în care, odată îmbarcați, racheta lua foc și era în pericol să explodeze. Atunci, de la înălțimea capsulei lor, oamenii coborau de urgență pe o tiroliană pînă la acel vehicul, menit să-i îndepărteze cît mai repede și mai în siguranță de rampă. Explozia unei întregi încărcături de combustibil poate fi similară unei bombe atomice.

Ghidul ne-a povestit și cum astronauților care pășeau pentru prima oară pe înalta pasarelă care duce de la schelă la nava spațială li se cerea boarding pass-ul. O glumă care chiar reușea să-i sperie pe mulți.

Ne-am întors la centrul pentru vizitatori, un adevărat muzeu în care poți vedea rachete și navete scoase din uz, costume de astronauți, module spațiale, vehicule lunare sau poți conversa cu holograme ale unor astronauți cunoscuți. Acolo se păstrează intact și celebrul centru de comandă care a funcționat în timpul primei aselenizări, în 1969. Sînt și mai multe săli de proiecție, magazine cu suveniruri, un restaurant... De fapt, e un fast-food în care comanda se face automatizat (ești totuși la NASA), dar noi, cel puțin, am fost săriți de la livrare. Cînd am semnalat problema, bucătarii au început să se agite rușinați. După o lungă așteptare, ni s-a dat altceva decît comandaserăm. Nici NASA nu-i perfectă. Lunch-ul, ca și launch-urile, mai poate fi ratat.  

Într-o mare sală de proiecții am urmărit un film despre construirea și zborurile navetei spațiale Atlantis, cu muzică și un scenariu menit să impresioneze, cum bine știu să facă americanii. Ultima imagine era aceea a navetei care aterizează, mare cît tot ecranul, filmată dintr-o rînă. Și, dintr-odată, naveta a început să pară de-a dreptul reală. Aveam oare o halucinație? Nu, ecranul cinematografic, devenit transparent, lăsa să se vadă chiar naveta, care era expusă în toată măreția ei, în sala alăturată, așezată într-o rînă, exact ca-n film. Efectul a fost impresionant. Mulți spectatori au trecut în sala navetei cu lacrimi în ochi.

Mai departe, am întîlnit un astronaut în vîrstă, așezat la o masă unde dădea autografe și care stătea de vorbă cu vizitatorii. Plin de vervă, avea cuvinte frumoase pentru fiecare dintre cei cu care conversa. Auzind că noi veniserăm tocmai din România, ne-a felicitat. Ne-a atras atenția să nu ratăm lansarea de la ora 3,30 din acea noapte. Ne-a spus că el, personal, însă, la o oră atît de înaintată, avea să doarmă dus. Pe simpaticul bătrînel din fața noastră, „astronaut de serviciu” – cum scria pe plăcuța din dreptul lui –, de bună seamă nu-l mai impresionau lansările. Acum era pensionar, dar asistase la nenumărate, ca membru în conducerea NASA. Ajunsese în asemenea funcții după trei misiuni cu navete spațiale, 455 de ore petrecute în spațiu și șapte mii de ore de zbor cu tot felul de avioane și elicoptere, incluzînd și 550 de misiuni de luptă în Vietnam, în urma cărora căpătase și o mulțime de decorații. O carieră de poveste. Numele lui: Frederick D. Gregory.        

Ajunși la un hotel din apropiere, unde aveam rezervare, am cerut așa cum ne recomandase  astronautul: a Rocket Launch Viewing Room. Eram la șapte mile de rampa de lansare și dintr-o așa cameră nu trebuia să ieșim afară pentru a vedea lansarea. Urma să punem telefoanele să sune. Pînă una-alta, am mers la piscina exterioară a hotelului, unde ne-am eliberat de toată oboseala zilei. Începeam să descoperim că, mai ales în sudul Americii, aproape că nu găsești hotel fără piscină. Acolo am auzit un zbîrnîit cam îngrijorător. Uitîndu-ne mai atenți printre frunzele ficusului dinspre care venise zgomotul, am descoperit un fel de mare greiere galben, lung cît o palmă. Căutînd repede pe Internet, am găsit „animalul” și ne-am liniștit. El nu era periculos, dar atunci am conștientizat că dincolo de gardul piscinei era un hățiș crescut dintr-o mlaștină. Cine știe cîte pericole ne pîndeau de acolo… Auziserăm de o broască mov care te omoară doar dacă te atingi de ea. Ne-am consolat cu ideea pe care o auzisem la Miami: „Americanii au întotdeauna grijă”.  

Pe la ora opt seara, am citit pe un site specializat că lansarea s-a amînat. Se mai amînase de vreo două ori. Siguranța pasagerilor prevala și orice problemă cît de mică sau condițiile meteo imperfecte duceau la asemenea decizii. Adio, spectacol nocturn! Ei bine, am ales partea plină a paharului: aveam să dormim liniștiți, fără întrerupere.

În timpul nopții, însă, am fost treziți de un zgomot teribil. Deși nu-l mai auziserăm vreodată în direct, era inconfundabil. L-am recunoscut imediat. Geamurile zăngăneau și totul în jur tremura în urma unor pocnituri și bufnituri parcă nepămîntene. „Lansarea!”, am strigat, sărind din paturi și repezindu-ne la fereastră, care cum a putut mai repede. Vălătucii de fum erau acolo, se vedeau bine chiar dacă era noapte. Puțin mai sus: o luminiță. Racheta deja pornise. Era ca o lumînărică albă, cu flăcăruia pîlpîind în jos. Am urmărit-o cu privirea din ce în ce mai sus, pînă cînd s-a pierdut printre stele. Nu fusese Polaris, ci o alta, purtătoare de sateliți și fără oameni. Ce mai conta? Am văzut-o și pe asta.