Lăsați-i să vorbească

Cînd vine vorba despre alegerile prezidențiale, e destul de evident că o parte dintre organizațiile de presă românești au preferințe bine conturate. Nu e nevoie să fii analist de media sau politic pentru a observa cum producția editorială a unei redacții favorizează unul sau altul dintre candidați. Uneori mecanismul ăsta e așa de bine uns, încît trece de alegerea, ierarhizarea și organizarea informației astfel încît să favorizeze sau, după caz, să nedreptățească cîte un candidat. Uneori e suficient să privești selecția fotografiilor care însoțesc textul ca să înțelegi pe ce parte a frontului luptă redacția respectivă. Și o face uneori 24 de ore din 24, fără tihnă, în slujba cauzei. 

Nu o să insist foarte mult asupra partizanatului politic, vizibil mai ales la stațiile de știri, însă cred că, fie și în acest cadru mediatic complicat, ar trebui să existe dezbateri între candidații la președinție. Și nu doar în turul al doilea al alegerilor. 

Scriu asta pentru că știu că mai toți candidații importanți anunțați pînă acum sînt, eufemistic vorbind, absolvenți de oratorie la fără frecvență. Apoi, mai e ceva: cei mai mulți dintre ei au ajuns în poziția asta fie în virtutea unor tradiții recente („șeful partidului candidează întotdeauna”), fie ca urmare a lipsei de variante mai bune, fie ca urmare a unor ambiții personale sau ale cercului de apropiați și în absența evidentă a unui simț al adecvării. E de așteptat astfel ca staff-urile de campanie să încerce să îi ferească de momente în care lucrurile astea devin evidente. 

Media, în ansamblul ei, nu ar trebui să tolereze absențele. 

Veți spune, poate, că aceste dezbateri sînt greu de organizat. Candidații știu care le sînt prietenii și care le sînt dușmanii și vor avea grijă să se ferească din a păși pe teritoriu inamic. E corect. Apoi, de pe partea cealaltă, organizațiile de presă cu preferințe politice nu vor dori să își pună în dificultate candidații preferați. Din nou, corect. Sînt însă și argumente care pot contrabalansa aceste puncte de vedere. 

Primul și cel mai important este că o dezbatere între candidații la președinție este un eveniment major care ar poziționa organizatorii într-o zonă în care pot dovedi că, uneori, cînd e important, pot fi echidistanți. Al doilea ține mai degrabă de candidați – tratarea oricăruia dintre ei cu aerul că suferă de un mic retard mental și are nevoie de protecție sporită nu ajută nici la profilul de lider și nici la optimismul românilor chemați la vot. 

Una dintre problemele presei românești este că îi lipsește o voce reprezentativă care să poată formula în numele industriei puncte de vedere sau, de ce nu, să poată organiza dezbateri pentru prezidențiale. Asta nu e ceva care să se rezolve în cele cîteva luni pînă la alegeri. Ceea ce se poate face însă este ca, în virtutea unui gentlemen’s agreement, mai multe astfel de întîlniri să fie organizate împreună. S-ar putea dovedi astfel că, măcar uneori, presa românească stă cu fața la public. 

Întîlnirile între candidați sînt utile pentru că ajută la clarificarea pozițiilor publice ale unor oameni care au potențialul de a avea o influență uriașă asupra vieților noastre în următorii ani. Și, așa cum bine s-a văzut în Statele Unite, ele pot da măsura capacității candidatului de a-și exercita mandatul pe care îl cere de la cetățeni. Președintele Biden ar fi încă în cursa prezidențială azi dacă la începutul verii nu ar fi participat la o întîlnire cu contracandidatul său, eveniment televizat care i-a făcut pe mulți americani să își pună întrebări serioase cu privire la conducerea politică a țării. Dincolo de sondajele de opinie, acea dezbatere a fost crucială pentru un progres politic evident. Indiferent de cine va cîștiga în noiembrie, americanii pot face o alegere fără a fi obligați să țină seama și de problemele de sănătate ale unuia dintre candidați. Astfel, ei se pot gîndi mai mult la proiectul de țară decît la limitele fiziologice sau cognitive ale celui care trebuie să îl ducă la capăt. 

Actualul președinte al României, dl Klaus Iohannis, și-a făcut un obicei foarte păcătos din a evita cu orice preț interviuri ce l-ar putea pune în dificultate. În fapt, a evitat aproape orice fel de interviuri. În zece ani de mandat, pot fi numărate pe degetele de la o mînă ocaziile în care șeful statului român, cu aerul său de monarh de provincie, a binevoit să-i dea vreunui ziarist ocazia de a-i adresa direct mai mult de o întrebare. 

Va rămîne veșnic la loc de frunte în istoria penibilului românesc momentul din ultima campanie electorală în care redacțiile din București și-au trimis pe scenă reprezentanții pentru a face figurație într-o dezbatere cu un singur candidat (Klaus Iohannis), moderată de… candidat. Așa ceva nu trebuie să se mai repete, indiferent de numele celui care încearcă. Însă pentru ca asta să se întîmple e nevoie de o masă critică de oameni de presă care să ceară asumare, deschidere și transparență. 

Campania pentru prezidențiale nu este însă doar despre dinamica politicieni-media. Grupurile de interese din societatea românească sînt mult mai multe și cu o paletă de preocupări foarte variată. ONG-uri, sindicate sau organizații patronale – cu toate ar trebui să ceară dezbateri cît mai dese. Probabil doar așa se vor scuti de surprinderea ipocrită din 2025 cînd, în fața unor măsuri ale administraței centrale, vor spune: „Oh, dar noi nu am votat așa ceva”. 

Însă dincolo de programe și de viziuni, probabil că lucrul asupra căruia o dezbatere ne poate lumina ține mai degrabă de caracterul candidatului. Cum reacționează sub presiune, cum răspunde la acuzații și la inevitabile jigniri și cît de capabil e să fie elegant sau empatic. 

Sînt trei luni pînă la primul tur și avem încă timp să înțelegem lucruri cu privire la viitorul nostru președinte. Așa că lăsați-l să vorbească. Obligați-l să vorbească!