Lenuța și diplomația prezidențială

Către finele lui 2010, ieșea, la Editura Niculescu, un volum cu un titlu incitant: Elena Ceauşescu – confesiuni fără frontiere. Era scris de Violeta Năstăsescu, un nume cu oarecare rezonanţă pentru elevii şi studenţii de dinainte de 1989 (cu înclinaţie spre studiul limbii engleze). Aceasta, întrucît doamna în cauză apărea ca autoare pe diverse manuale cu specific anglistic. Totuşi, lucru mai puţin ştiut, pe lîngă profesiunea didactică (preda engleza, ca lector, la ASE-ul bucureştean), dumneaei mai avea „o slujbă”: era translatoarea personală a Elenei Ceauşescu. Violeta Năstăsescu a tradus pentru oficialităţile socialiste, la cel mai înalt nivel, timp de vreo trei decenii (încă de la sfîrşitul anilor ’50), ultimele două dintre ele petrecîndu-le în imediata apropiere a cuplului Ceauşescu. Soţie de diplomat, cu stagii lungi în marile capitale ale lumii, într-o perioadă în care românul obişnuit vorbea despre Londra ca despre planeta Marte, obişnuită cu parfumuri fine şi creaţii sofisticate ale modei europene, în vremuri cînd femeile autohtone purtau, voioase, faimoşii chiloţi tetra, autoarea manifestă o discretă aroganţă faţă de „prostimea” epocii, deşi, altfel, îi place să joace cartea patriotismului, iar, la rigoare, să se includă chiar în marea masă de „nedreptăţiţi”. Un simptom moral care a făcut ravagii, după Revoluţie, printre românii cu funcţii în sistemul comunist, aşa încît nici nu mai merită comentat. Totuși, din poziţia deţinută, doamna Năstăsescu poate să ofere informaţii explozive din culisele diplomaţiei ceauşiste, legate mai ales de gafele săvîrşite de Coana Leana. A ne aminti, fie și fugitiv, cum am fost „reprezentați” în lume în perioada comunistă mi se pare interesant acum cînd ne pregătim, nu-i așa, să așezăm un nou magnific în fruntea statului.

Trebuie să recunosc, citind volumul, că ne amintim și nu prea, întrucît o anumită neclaritate plutește în aer. Ca fostă interpretă a Elenei Ceauşescu, Violeta Năstăsescu nu şi-a definit, suficient de transparent, relaţia cu propriul său trecut. A fost postura ei de translator la cel mai înalt nivel în statul comunist un lucru benign, din perspectivă etică (şi chiar ideologică, socială, politică) ori nu? A fost Elena Ceauşescu o persoană rudimentară in extenso sau a avut şi părţi frumoase, necunoscute publicului larg? Poţi, în postură de răsfăţată a soartei, să călătoreşti pe întregul mapamond (în condiţii de lux absolut) şi, totuşi, să deplîngi, uşor ipocrit, închisoarea numită „România socialistă”, de unde nu aveai cum să evadezi decît riscîndu-ţi viaţa? Cred că doamna Năstăsescu nu şi-a pus astfel de întrebări, nu şi-a construit adică o „filozofie” a cărţii şi, ca atare, dă naștere unor ambiguități. Cînd îţi asumi pătrunderea în intimitatea Elenei Ceauşescu şi cîştigarea simpatiei „primei doamne” a comunismului românesc (cu care Violeta Năstăsescu serveşte adesea ceaiul tête-à-tête), dar cînd, simultan, te „numeri”, ca „importanţă” în aparat, cu coafeza şi bucătarul cuplului prezidenţial, devii uşor suspect. Surprinde, de asemenea, trecerea succesivă şi repetitivă a autoarei de la „agonie” la „extaz” în „perceperea” Elenei Ceauşescu. Se umple de repulsie cînd o aude etichetînd, la întîlnirile oficiale, pe doamnele cu care interacţionează drept „calice”, „cretine”, cu „copii tîmpiţi” ori cînd o vede gafînd impardonabil, în dialogul cu Prinţul de Edinburgh, dar îi supralicitează, totodată, clipele de compasiune (faţă de fiul bolnav al senatorului Edward Kennedy) şi generozitate (faţă de soţia unui şef de stat african, lovită subit de maladie la Bucureşti).

La fel, generalii de Securitate (Pacepa, Vlad, Stan, Neagoe şi Pleşiţă) apar ca nişte bărbaţi manieraţi şi, în mod ironic, întristaţi de situaţia nefastă din România (ştiut fiind că ei constituiau chiar vîrfurile ferocei represiunii). Sînt de acord că, uneori, istoria refuză, deopotrivă, albul şi negrul, preferînd nuanţele intermediare, dar mi-e greu să înţeleg cum extremele pot funcţiona suprapus în acelaşi segment temporal. Aici se strecoară, de altfel, o nouă ambiguitate a volumului. Autoarea nu-şi prezintă experienţa de interpretă cronologic, ci geografic, în conformitate cu vizitele oficiale pe diverse continente. „Personajele” cărţii devin de aceea contradictorii, în interiorul aceluiaşi capitol, pentru că unul era Ceauşeascu, pe plan internaţional, între 1968 şi 1978, şi altul în anii ’80. La fel, copiii cuplului (Nicu, Zoe şi Valentin) sînt „distorsionaţi” de permanenta „mişcare” în timp şi spaţiu (Nicu e cînd răzgîiat şi beţiv, cînd are „stofă” de lider, preluînd conducerea: în 1977). În sfîrșit, cu „miteme” sau nu, o asemenea carte trebuie să ne reamintească un detaliu semnificativ: astăzi noi decidem, prin vot, cine și cum ne va reprezenta în lume, ceea ce nu e puțin lucru. À bon entendeur, salut!