Maturizare sau îmbătrînire?

În orice domeniu profesional există nevoia de mentori. De oameni pe care poate îi admiri doar de la distanță, îi citești, le urmărești aparițiile în emisiuni de televiziune ori podcast-uri încercînd să înveți ceva nou, să-ți răspunzi la întrebări, să le calci pe urme. Întîmplarea poate face să ajungi să-i întîlnești, să ai ocazia să stai de vorbă cu ei, ba chiar și să lucrați împreună. De multe ori, chimia dintre voi poate fi una productivă, ba chiar magică, una care să te facă să crești, să-ți sufle generos vînt în pînze. Dar mai sînt și cazuri, nu puține, în care regreți apropierea, trecerea dincolo de ecranul vizibil ori invizibil de sticlă. După o primă perioadă de entuziasm, încep să apară fisurile în soclu. În timp, acestea se accentuează, devin adevărate crevase, iar piedestalul, după ce se zgîlțîie serios o vreme, căutînd fără succes puncte de sprijin, sfîrșește prin a se prăbuși cu zgomot. E cam ce se întîmplă și în iubirile nereușite: după ce trec primele luni – în care percepția corectă este alterată de reacțiile chimice din creier, proiecțiile și așteptările noastre –, începem să fim mai atenți la ce face concret, nu la ce spune ori pretinde persoana respectivă, la lucrurile nenegociabile de care avem nevoie într-o relație și la ce nu ni se mai potrivește. „Dezvrăjirea”, în ambele cazuri, profesional și personal, este dureroasă.

Interogația din titlu vine dintr-o încercare a mea de a identifica motivația corectă a unor acțiuni și schimbări de atitudine care apar, odată ce ajungem la vîrsta de mijloc. O astfel de schimbare este faptul că nu mai urcăm oamenii pe soclu, deci riscul deziluziilor este diminuat. Marile realizări ale altora din diverse domenii nu ne mai lasă fără aer, dacă nu ne influențează direct. Nu mai vrem un autograf ori un selfie cu ei cu orice preț. Ba mai mult, dacă în anumite împrejurări sociale ajungem să le constatăm deficiențele comportamentale (se poartă urît cu personalul din diverse locuri, vorbesc prea tare sau numai despre ei, nu au răbdare etc.), aproape că nu mai contează ce recorduri au doborît. Nu vrem să lucrăm cu ei și nici ca parteneri nu i-am mai accepta în ruptul capului.

Tot cu vîrsta scade vertiginos și dorința de a petrece zgomotos, mai ales dacă distracția e una de noapte. Nu cu foarte mulți ani în urmă, cea mai mare plăcere a mea era să pot rezista la festivalul UNTOLD patru nopți în șir, pînă în zori, cînd nu știu care DJ bătea nu știu ce record de mixat live. Mai ascult din cînd în cînd Avicii, care a avut unul dintre ultimele sale concerte la Cluj, dar la festival nu am mai ajuns. Și nu pentru că nu-mi mai place muzica ci, pur simplu, nu-mi mai doresc să particip. Obosesc pînă și să asist la filmulețele pe care le fac alții de acolo, nicidecum să mai vreau să fiu în ele. În funcție de cum îl numești, maturizare sau îmbătrînire, procesul este unul acceptabil sau unul cam demoralizant, ba chiar trist.

Sîmbăta trecută am văzut la TNB Secundar, spectacolul pus în scenă de regizoarea Alexandra Badea, stabilită în Franța de peste două decenii. La fel ca în precedentul, Exil, care aducea în discuție trauma transgenerațională și relațiile de familie complicate, tot despre raporturi interumane este vorba și acum, fie ele de dragoste, de putere sau ambele, dar și despre poveștile care se ascund în spatele a ceea ce vedem (în cazul de față, în planul secundar, dar nu mai puțin tulburător, al punerii în scenă a unui spectacol). Generația de 40+, trecută și prin comunism, și prin democrație, dar și prin tranziția deloc facilă între cele două, se va regăsi fără prea mult efort în nevoia de validare, de atenție, de iubire, de rol principal, a personajelor, în frica de asumare, de a ține piept, în plecarea capului în fața lui „așa au stat întotdeauna lucrurile”. De cîteva ori, aproape am intuit ce vor spune actorii, poate pentru că am folosit și eu, în diferite circumstanțe, aceleași cuvinte. Am conversat îndelung despre spectacol cu persoane de vîrste similare și am ajuns la concluzia că generațiile mai noi au nevoie de o astfel de expunere, că e important să li se tot repete cum au stat lucrurile, care sînt resorturile altora, născuți în alte vremuri, ce s-a schimbat, cum pot alege să se poarte.

În Secundar se discută mult despre poziția femeii, despre cum ea a avut, în oglindirea în orice artă, doar trei roluri: de victimă, de muză ori de manipulatoare. Și despre cît de dificil este să ieși din catalogările astea. Ceea ce m-a dus cu gîndul la versurile Svetlanei Cârstean din Restul (Editura Nemira, 2025): „e o femeie supusă în mine și alta casnică și mai e una / cu bagajul făcut mereu gata de drum”. Poate toate rolurile trasate de societate au ajuns să facă parte din noi simultan, poate ia timp, maturizare sau, pur și simplu, îmbătrînire să nu te mai identifici cu nici unul dintre ele. Ar mai putea fi o explicație, dată de Julian Barnes în cea mai recentă carte a lui, Changing My Mind, apărută în Marea Britanie zilele acestea: avem nevoie să uităm ce am crezut înainte, ori cel puțin pasiunea și siguranța cu care am crezut ceva, pentru că, acum, credem ceva diferit, ceva despre care știm că are mai mult adevăr și profunzime.

Credit foto: Flickr