Nebunia „istoriilor”

Ce trăim de un timp mi-a amintit de Fernand Braudel. Nu știu dacă există, pe întregul mapamond, de la începuturi pînă azi, vreun interval care să confirme mai bine faimoasa teorie a istoricului francez despre „durate” decît cel parcurs de România în ultimii treizeci și cinci de ani. Mai întîi, dacă îmi veți permite răgazul, o scurtă recapitulare. În Timpul lumii (Le temps du monde), Braudel explică, ingenios, că istoria, cum o știm noi, se derulează cu două „viteze”, are adică două „durate”. Așa-zisa „istorie lungă” vs. așa-numita „istorie scurtă”. Prima se leagă de un etern al vieții omenești, care, în punctele ei fundamentale (naștere, educație, comunitate, existență socială, familie, emoții, stări, vise, aspirații, realizări, eșecuri, suferință, moarte), se modifică greu, aproape deloc, pe parcursul secolelor. Indivizii rămîn aceiași, în mare măsură, de-a lungul multor generații, din perspectiva laturii peren-umane din ei. Nu sesizăm un „progres” al istoriei pe acest palier. Cea de-a doua durată însă este, după Braudel, abruptă și profund evolutivă. Ea se referă la marile evenimente istorice, care schimbă destinul umanității, uneori și în cîteva secunde (revoluții, războaie, abdicări, lovituri de stat, invenții tehnice, epifanii culturale sau științifice, nașteri de indivizi providențiali). De aceea, putem spune că istoria „crește” prin „durata scurtă”, dar își păstrează echilibrul prin intermediul „duratei lungi”. Ceea ce sîntem noi toți iese din „suprapunerea” (incongruentă) dintre cele două „falii” ale ființării omenești.

De ce pare teoria în cauză „turnată” pur și simplu pe traiectoria României din ultimele trei decenii și jumătate? În primul rînd, pentru că „istoria” noastră „scurtă” – ca să încep cu ea –, din acest segment, e absolut fascinantă. Lăsînd la o parte Revoluția în sine din 1989, iată cîteva lucruri petrecute acum ce ar trebui să ne taie la toți respirația. Am devenit membri ai NATO și ai UE, avînd cea mai bună securitate teritorială din toată istoria autohtonă. Circulăm liber prin lume și ne putem alege domiciliul unde dorim, fără a părăsi propriu-zis România (mai nou și cu nesperata, odinioară, apartenență la Spațiul Schengen). Avem venituri pe care înaintașii noștri nu le puteau visa. Facem vacanțe în locuri exotice, ne petrecem week-end-urile la Londra, Viena sau Paris. Beneficiem de o înaltă tehnologie atît pe plan personal, cît și profesional. Ne schimbăm mașinile la fel de des ca media europeană, ne construim case și mîncăm lucruri fine, revărsate din abundență peste patrie. Publicăm în străinătate, jucăm în filme americane și conducem companii transnaționale. „Istoria scurtă” a zvîcnit continuu, s-ar părea, în acești treizeci și cinci de ani. Și totuși, în ciuda acestor magnifice schimbări, românul standard de azi trăiește aceleași spaime, frustrări, tensiuni și derute precum românul standard din 1989. Unii denunță faptul că mai sîntem conduși de comuniști, securiști, analfabeți, idioți, corupți, inși cu instincte dictatoriale și că, vai, clasele de jos sînt la fel de sărace ca în trecut.

De aceea, ei vor „revoluție”, vor „arderea” lumii din temelii. Întrucît așa nu se mai poate. Nu se mai poate trăi într-o bulă captivă în conspirația universală, unde se minte, se falsifică, se trage pe sfoară, se înrobește om de către om. Alții, dimpotrivă, deși acceptă anumite ipoteze de lucru ale celor de mai sus, rămîn, în esență, îngroziți de virulența acestora și, mai ales, de lipsa lor de raționalitate, de orbirea ontologică de care dau dovadă, într-un mod sinistru. De aceea, ei au ajuns să fie apăsați de spaima apocaliptică, de finalul brutal de eon, de sentimentul „sfîrșitului de istorie” (ca să fim în ton cu gîndirea braudeliană). Sînt bîntuiți de gîndul emigrației, au dobîndit teroarea unui nou regim totalitar și se înfioară la gîndul viitoarei „mînii proletare”. Dacă l-ar citi pe Braudel, cei dintîi ar striga fioros că „istoria lungă” ne absoarbe din aparentul progres ca un vacuum fixat pe o presiune de mii de bari și că noi, de cînd ne știm, ne învîrtim în cerc ca apucații. Avem carevasăzică doar „istorie lungă”, înțepenire, încremenire, paralizie istorică. Deci trebuie să radem tot, dacă vrem să evoluăm, să găsim, cum ar veni, „istoria mică”. Dacă l-ar citi pe Braudel, și cei din urmă ar zbiera, complet invers, că, la noi, viața comunității se află la cheremul nebunilor de cînd lumea și că, în realitate, noi o ținem în „istorii mici”, în „convulsii” ale duratei, produse de diverși psihopați pe care îi apucă periodic extremismul, radicalismul și alte spasme, dărîmînd tot ce se construiește, cît de cît, pe termen scurt. „Istorie lungă” nu avem. Nu avem așadar stabilitate, lucru izvorît firesc din proverbiala noastră instabilitate emoțională. Aș vrea să observ, în concluzie, că teoria braudeliană a celor două durate este bazată pe un paradox care se suprapune perfect cu tulburătorul paradox românesc.