Nevoia de sens

Am fost la Arad săptămîna trecută, invitat la Festivalul „Zile și Seri de Literatură Doinaș“ – SAD, ajuns în acest an la cea de-a X-a ediție. Am fost invitat de scriitoarea Lia Faur, care este, de fapt, directoarea acestui festival, pe care an de an reușește să-l organizeze cu o energie neobosită. Este dificil să organizezi atîția ani un eveniment amplu, fără să ai prea mulți oameni în echipă, cum am înțeles că face Lia Faur.

Pe de o parte, festivalul păstrează în atenția publică numele lui Ștefan Augustin Doinaș, aflat în programa școlară pe cînd eram eu elev, apoi scos, dar nu pentru că i s-a reconsiderat valoarea, ci pentru că pur și simplu s-a redus numărul autorilor canonici, iar cei ce după anii ’60 n-au mai prea prins loc. Cu toate acestea, cel puțin cunoscutul poem „Mistrețul cu colți de argint“ se mai citește, pe ici, pe colo, prin cîte o clasă sau alta.

Pe de altă parte, ca orice festival de literatură, își propune să promoveze literatura contemporană, să aducă scriitorii în dialog cu publicul, să organizeze dezbateri, mese rotunde, momente artistice etc. În acest an, au fost invitate pentru o seară de poezie Olga Ștefan și Ștefania Mihalache, două poete de primă mînă din peisajul literar românesc, ele fiind, în fapt, actrițele principale într-un colaj de poezie și de muzică, asigurată de trupa Jue Jazz Junktion, moment artistic moderat de Lia Faur. Firește, un astfel de festival dă viață unui oraș pentru cîteva zile, colorîndu-l, iar prezența scriitorilor, pe care publicul are ocazia să-i vadă pe viu, citind din propriile cărți sau intrînd în dialog, este o șansă pentru iubitorii de literatură de a trăi momente de bucurie. Și este, nu în ultimul rînd, o șansă dată literaturii române contemporane de a se face mai cunoscută, de a ajunge mai aproape de public.

M-am găsit la acest festival într-o ipostază neașteptată. Cînd am mai fost invitat la festivaluri de literatură, am participat la întîlniri cu cititori, în cadrul cărora subiectul îl reprezenta literatura și mai ales cărțile mele. Cînd am acceptat să particip, mă așteptam la ceva similar. Doar ulterior am aflat că voi fi, de fapt, participant în calitate de vorbitor la o conferință desfășurată în frumoasa Sală Ferdinand a Primăriei din Arad. În paranteză adaug informația că această clădire a Primăriei din Arad a fost proiectată de celebrul arhitect Ödön Lechner,  între anii 1872-1875. Eram, așadar, în postura de a vorbi în fața unui public destul de numeros, alături de domnul profesor Liviu Papadima. Pe domnul profesor îl cunosc de mulți ani, de la simpozioanele organizate de Asociația Profesorilor de Limba și Literatura Română „Ioana Em. Petrescu”, unde era adesea invitat. Domnia-sa este un nume important din peisajul criticii literare contemporane, fiind, în același timp, unul dintre profesorii Universității din București care au pus mult suflet și au dăruit mult timp formării generațiilor succesive de profesori de limba și literatura română. În plus, tot domnia-sa este cel care a deținut această rubrică înaintea mea, ani de zile, pînă acum vreo șase ani, cînd am preluat-o eu. Deci m-am trezit că mă aflu alături de un om pe care îl admir, fapt care m-a onorat, dar mi-a și generat emoții, firește. Domnul profesor are însă o manieră atît de prietenească de a se manifesta, încît te face să te simți și tu în largul tău.

Tema conferinței a fost „Nevoia de sens”, subiect foarte generos, și s-a constituit într-un dialog moderat tot de neobosita Lia Faur. Domnul profesor Papadima a vorbit seducător, pornind de la un decalog al nevoilor, formulat de Solomon Marcus, între care nevoia de sens ocupă primul loc. M-am străduit să îl secondez și eu pe domnul profesor, sper că am făcut-o onorabil. Dar nu am să fac sinteza ideilor care au fost vehiculate, pentru că în această cheie, a nevoii de sens, vreau să evidențiez ceva ce mi s-a părut relevant pentru această ediție a festivalului.

Pentru prima dată (sper să nu mă înșel și să vehiculez informații eronate!), în organizarea festivalului s-a implicat și Inspectoratul Școlar Județean Arad, în speță inspectoarea de limba și literatura română, Andreia Maxim. În cîteva licee au fost o serie de evenimente din cadrul festivalului și la întîlnirea de la Primărie au participat, dacă bine am înțeles, peste 100 de profesori de română. Ei bine, aici vreau să pun puțin accentul pe nevoia de a se înmulți aceste puncte de contact dintre lumea culturală, ca să nu spun doar literară, și mediul organizațional școlar, instituții cum sînt inspectoratele școlare, dar mai ales profesori, respectiv elevi.

Am simțit uneori că între aceste două medii există un fel de ruptură, chiar dacă declarativ sînt interconectate. Dinspre mediul cultural, chiar restrîngînd la cel al literaturii – poeți, prozatori, dar și critici literari –, am simțit un fel de aer de superioritate, căruia de cealaltă parte, a profesorilor, îi răspundea un fel de indiferență, de ignorare a literaturii contemporane. Mi se pare că aceste două medii au de cîștigat enorm din relaționarea lor directă, empatică, prietenească. Festivaluri cum sînt FILIT, unde efervescența este dată și de implicarea directă și consistentă a școlilor, elevi și profesori, sau cum este SAD și poate altele, despre care nu știu sau nu îmi vin acum în minte, sînt ocazii valorase pentru astfel de încercări de relaționare.

Închei povestind un moment care m-a emoționat. La finalul întîlnirii de la Primărie au fost și intervenții, respectiv întrebări din public. O doamnă a început prin a-i mulțumi domnului profesor Papadima, căci îi fusese studentă în urmă cu peste douăzeci de ani. Apoi m-a întrebat pe mine de ce nu amintesc în dialogul nostru un articol din urmă cu mai bine de un an. Am fost puțin nedumerit, pînă cînd a explicat faptul că acel articol, „Cititul nu te face prost“, a reprezentat pentru dînsa un moment de cotitură, dîndu-i imboldul necesar pentru a nu renunța la un plan profesional pe care îl avea în derulare. Nu dau mai multe amănunte, pentru că nu i-am cerut permisiunea, dar m-a emoționat tare. I-am și spus că dacă doar atît aș fi reușit cu toate articolele pe care le-am scris, și tot ar fi meritat. Să știi că ai ajutat semnificativ un om, prin cîteva cuvinte tipărite, fără să-l fi cunoscut vreodată, este deja un un plus de sens care te ajută și pe tine să mergi mai departe.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.