New Orleans

Orașul jazzului, al carnavalurilor, al bucătăriei creole și al cultului voodoo. Un loc cu totul neobișnuit chiar și în marea diversitate a Statelor Unite. Seara apucaserăm doar să vedem din mașină cîteva străzi promițătoare, extrem de colorate, cu imobile cu terase lungi, porticuri și colonade de fier forjat alambicat lucrate, în stil caraibean. Străzi împînzite de localuri clarobscure, ademenitoare și misterioase, sugerînd delicii și pericole în același timp.

Dimineața, după un mic dejun la fel de idiot ca și cel precedent, am pornit spre stația autobuzului cu care urma să facem un tur al orașului. Am mers pe cîteva străzi umede (tocmai plouase) pe care  se strîngeau gunoaiele și se reaprovizionau localurile. Era o febrilă activitate, la acea oră destul de matinală. Am ocolit tomberoane și camioane parcate temporar. Ajunși la autobuz, am observat că, pe lîngă noi trei, mai erau un cuplu de danezi, șoferul și o ghidă gureșă, care din primul moment s-a lansat într-un flux verbal neîntrerupt. Vorbea o engleză destul de inteligibilă, dar, cu timpul, pierdeai șirul și n-o mai puteai urmări. Povestea despre case-vagon, case cu coloane, cartiere, biserici, religii, voodoo, ploaie, inundații, uragane, cimitire, morți scoși de ape din morminte, mîncare, parade, muzee, grădini, aligatori sau gogoși. Apropo, într-o pauză ne-a dus în spatele muzeului de artă, la un mic local, și ne-a recomandat să luăm beignets, ca fiind cele mai bune din oraș. Erau gogoși cu zahăr farin, exact cum le țineam minte din copilărie, de la Cîmpina. Nu răsucite, nu alungite, nu înecate în ulei sau prăjite excesiv, fără aluat necopt pe care să te chinui să-l mesteci. Pufoase și bune. Un gust așa de vechi și familiar găsit într-un colț de lume atît de îndepărtat... Uneori lumea e mai mică decît pare.  

Mîncarea cajună cu o mulțime de gusturi speciale, nuanțe și izuri exotice, greu de recunoscut, amestecul de rase, mulțimea stilurilor arhitectonice și tipurile total diferite de cartiere constituie, de fapt, un mare ghiveci. Un oraș ca un vis ciudat după o cină copioasă și grea: colorat, flamboaiant, inventat parcă de o vrăjitoare voodoo sau de o divinitate aflată sub influența unor substanțe puternic halucinogene. Voodoo, ne-a spus ghida, e un cult mult mai onorabil decît imaginea vrăjitorească și sinistră pe care i-au creat-o filmele de la Hollywood.

Multele galerii de artă din zona celebrei Bourbon Street etalează picturi în care predomină roșul închis, verdele strălucitor, auriul și negrul. Pe stradă am văzut umblînd indivizi în șorțuri de piele și cu fundul gol sau cîntăreți ambulanți cu tube, tromboane și trompete lansînd note de paradă, care răspîndeau în jur o veselie ieșită din comun. New Orleans pare capătul lumii, dar capătul vesel. Pare că acolo se sfîrșește totul, că dincolo de New Orleans nimic nu mai poate exista (poate doar infernul sau neantul) și că, tocmai de aceea, oamenii, care nu mai au nimic de pierdut nu fac altceva decît să chefuiască, să trăiască clipa. Fieste, festivaluri și prilejuri de mari petreceri sînt în fiecare săptămînă, toate culminînd cu marele carnaval Mardi Gras, de dinaintea postului Paștelui, care a devenit cunoscut în toată lumea pentru extravaganța și strălucirea lui.

În copilărie am avut trei tricouri din America. Pe unul, bordo, scria cu auriu Boston College Eagles. Pe un altul, bleu, subțirel, era o iscripție discretă: San Francisco – Fisherman’s Wharf. Pe al treilea erau desenate trei case colorate dedesubtul cărora scria French Quarter. Pe atunci, pentru mine erau doar niște tricouri colorate, numai bune să stîrnescă invidia prietenilor și admirația fetelor. (În acele vremuri, un astfel de tricou din America era un obiect de cult, de-a dreptul.) Dar, altfel, nu prea îmi imaginam că locurile despre care vorbeau tricourile existau și în realitate. În 2023 am fost la Boston, dar n-am avut timp să trec și pe la celebrul colegiu. În călătoria de acum, aveam să descopăr ce înseamnă și Fisherman’s Wharf din San Francisco, dar și French Quarter. Acesta din urmă a fost, pot spune, primul loc dintr-un tricou pe care-l vizitam în realitate.   

Lăsînd la o parte nebuneasca arie centrală, cu galerii de artă, hoteluri și localuri, zona rezidențială a cartierului francez e absolut adorabilă, cu case-vagon, de lemn, avînd latura îngustă spre stradă, colorate pastelat și pitoresc, cu multe grădinițe pline de verdeață și mici cîrciumioare fermecătoare, cu un aer ușor provincial și liniștit. După cum ne-a explicat ghida, casele sînt construite așa încît să treci dinspre bucătărie spre dormitoarele aflate de obicei în spate, iar curentul de aer care circulă de-a lungul interiorului să producă răcoare mai ales în dormitoare. Acolo, problema locuitorilor n-a fost niciodată frigul, ci căldura și perioadele ploioase sau furtunoase. Fiind o climă de tip musonic, vara și toamna aerul e foarte umed. Inundații sînt mereu și de aceea casele din cartierul francez sînt înălțate pe piloni, astfel încît, la o adică, apa să nu ajungă înăuntru.

Garden District, un alt cartier celebru, este diferit, mai impunător, cu case coloniale cu coloane și peluze bine îngrijite în față. Pe unul din bulevardele acestui cartier, Charles Avenue, familia Palmer și-a construit în 1941 o casă care arată exact ca aceea din filmul Pe aripile vîntului. Filmele, cum spuneam, sînt totdeauna o serioasă bază de raportare, un permanent reper cultural al Americii.

Podul peste Mississippi e foarte impresionant luminat noaptea. Ziua însă, locul e destul de industrial, la fel ca și porțiunea de fluviu din acea zonă. Dacă intri cu mașina și prin suburbii, cum am făcut noi, poți constata că asfaltul e chiar mai ondulat decît prin unele orașe mici din România. New Orleans are și un district financiar, cu omniprezenții zgîrie-nori. E o zonă care nu se potrivește deloc cu restul orașului și care ar fi putut lipsi foarte bine. În cea de-a doua seară, aveam chiar să batem cu pasul o porțiune de acest cartier, în căutarea unei băcănii. Dar despre mîncare voi vorbi în episodul următor.