Nu mai vine Mesia

N-am rămas cu mare lucru din campania electorală pentru primul tur al prezidențialelor. Nici o revelație majoră, nici o descoperire importantă care să fi spus ceva semnificativ despre vreunul dintre candidați. Avem mai mult confirmări decît revelații.

Cea mai recentă dintre ele e aceea că PSD, cu toată spoiala lui populară, rămîne partidul stîngii caviar. Caviar consumat alături de vin la PET în avioane private plătite de firme cu conduită dubioasă. Oricît s-ar chinui Marcel Ciolacu să mintă că nu a amestecat profitabil politica cu banii privați, e inutil. E inutil pentru că dovezile sînt publice, dar e inutil și pentru că, cel puțin în turul 1, opțiunile de vot nu se vor modifica în mod semnificativ. Deciziile de vot s-au luat de cîteva luni, discuția acum e despre participare. Or, electoratul PSD e greu de demobilizat. Într-o realitate paralelă, votantul social-democrat s-ar fi enervat, ar fi dat cu basca de pămînt scîrbit și ar fi stat acasă. Nu va fi cazul. 

Altă confirmare e că Mircea Geoană e cel mai mare adversar al lui Mircea Geoană. Ori de cîte ori deschide gura, Mircea Geoană se micșorează și se transformă în propria-i parodie. Și el fost pasager prin avioane private (către Moscova, nu către Nisa), fostul ministru de Externe e, probabil, primul candidat „Karen” din istoria alegerilor prezidențiale românești: agresiv, meschin, inautentic. Ca o jucărie fabricată în China, dl Geoană poate să te farmece în primele două minute, dar ulterior realizezi că ar putea provoca un incendiu de pe urma căruia s-ar putea să îți pierzi casa. Cunosc foarte mulți oameni care au vrut să creadă în Geoană. S-au repliat între timp. Dl Geoană e singurul candidat care ar putea să piardă o cursă la care participă doar el. 

Confirmată e și mîna moartă a președintelui Klaus Iohannis care a vrut neapărat să își aranjeze un succesor. Dl Iohannis are o preocupare psihanalizabilă legată de locurile pe care le ocupă vremelnic. După ce n-a mai fost profesor a blocat postul acela pînă a ajuns la vîrsta pensionării, după ce n-a mai fost președinte PNL a avut grijă să nu stea nimeni pe acel scaun dacă personajul respectiv dădea semne de caracter sau autonomie. Acum, că aproape nu mai e președinte, ar vrea să instaleze la Cotroceni o dronă care să nu aibă prea multe idei. Mai ales dacă aceste idei ar putea să vizeze și întîmplări din cariera actualului ocupant al funcției. Știm despre Nicolae Ciucă că ar fi scris o carte, dar nimeni nu i-a văzut vreodată CNP-ul. Identitatea domnului Ciucă rămîne un mister.

George Simion, candidatul cu cele mai mari șanse de a-l însoți pe Marcel Ciolacu în turul II, confirmă și el ceva. Nu, nu bălmăjelile neclare privind relațiile cu Rusia, ci faptul că trecem printr-o criză pe care refuzăm să o recunoaștem. De 30 de ani încoace, România are cîte o reprezentare politică a momentelor de cumpănă prin care trece. A fost Vadim Tudor după căderea din anii ’90, a fost Dan Diaconescu după crahul financiar din 2008, acum e George Simion. Ce fel de criză avem acum? Economia crește, deci poate ar trebui să ne uităm (și) în alte părți. O criză identitară? Politică? Culturală? Nimeni nu știe pentru că nimeni n-a avut răbdare să se ocupe de subiectul ăsta. Știm doar că voturile pentru dl Simion și partidul său sînt răspunsurile electoratului la o întrebare pe care încă nu a formulat-o nimeni.

Deși toți președinții României se califică la locul de muncă, de obicei ajung în aceste funcții oameni care își dau seama devreme care le sînt ambițiile. Trebuie să vrei devreme și să te pregătești mult. Nu e cazul Elenei Lasconi. Și nici vina ei. Acum un an de zile voia cel mult încă un mandat de primar în micul oraș pe care îl conduce din 2020. 

Faptul că azi, în intervenții publice, ezită sau gafează confirmă mai degrabă că partidul care a înscris-o în cursă a făcut asta precipitat, panicat și cu un ușor iz de disperare. USR și politica sa de cadre e o discuție pe care membrii partidului ar trebui să o poarte mai serios. Mi s-ar putea răspunde la asta cu argumentul că, așa cum e el, USR a reușit pentru a doua oară să propună un candidat cu șanse la turul II. E un argument valabil, dar slab totuși, dacă ne uităm la context.

Doi dintre cei amintiți mai sus vor ajunge în al doilea tur. Unul dintre ei va fi președinte. Indiferent cine va fi acela, știm un lucru: nu va fi nevoie să trecem printr-un proces de dezvrăjire așa cum s-a întîmplat în cazul ultimilor doi președinți. Așteptările sînt mici. Și ăsta va fi un avantaj pentru cîștigător. Orice ar face, nu va putea dezamăgi mai mult decît au făcut-o Traian Băsescu și Klaus Iohannis, în persoanele cărora s-au făcut investiții complet nerezonabile și cărora, ignorînd limitele funcției și ale omului, li se reproșează azi aproape orice nu merge bine în România. Sînt șanse bune ca în tura asta la Cotroceni să nu mai sosească Mesia, ci un adjunct al lui cu mai puțină charismă și un ego mai scăzut. Asta nu e ceva rău. Aproape că îi putem spune maturizare.