Paradoxuri americane

Lăsăm în urmă fantasticul New Orleans și pornim înapoi spre Miami, într-un drum ce avea să dureze alte două zile. Trecem prin Biloxi, peste poduri la marginea Golfului Mexic, unde apa are o culoare cam maronie, probabil pentru că e foarte aproape de gurile de vărsare ale fluviului Mississippi. Numele ciudat al orașului vine de la un trib de amerindieni care stăpînea odată locul. Toponimia Statelor Unite e foarte mult legată de „foștii proprietari” indieni. Trecem pe lîngă o navă militară istorică, devenită muzeu, și de pe șosea mai zărim ceva interesant pe cer: un dirijabil. Nu mă gîndeam că mai există așa ceva.

Avem o rezervare făcută cam la întîmplare în Panama City Beach, o stațiune la Golful Mexic despre care citisem doar că ar avea una dintre cele mai bune plaje din Statele Unite. Urmînd indicatoarele, la un moment dat părăsim autostrada pentru niște șosele mai înguste ce intră printr-o zonă cu păduri de pini și stejari, de un verde crud. Natura devine suverană. Foarte rar zărim case. Sînt ca niște barăci colorate de lemn, tipic americane, locuite probabil de fermieri sau pădurari. În poienile de pe marginea drumului tot vedem vaci păscînd. Și asta e o caracteristică importantă a Americii, o știam din filme, dar iată că ni se confirmă și în realitate. Am bombănit deseori mîncarea din Statele Unite, dar trebuie să spun că laptele lor e foarte bun. Iar cel fără lactoză, mai ușor digerabil, care la noi a apărut abia în ultimii ani, la ei se găsește de aproape patru decenii. De altfel, chiar ei l-au inventat. De asemenea, despre beefsteak-urile lor cred că nu mai e nevoie să vorbesc.  

Vremea e frumoasă, am scăpat de ploile aproape continue din New Orleans și de spaima inundațiilor. Televiziunile de acolo era pline de avertismente meteo și de sfaturi de genul: nu intrați cu mașina într-o apă a cărei adîncime n-o cunoașteți. Erau menționate și anumite străzi de evitat. S-a întîmplat chiar să nimerim pe una din ele, dar n-am văzut nici o inundație. Pentru asemenea situații, orașul are niște pompe de pe vremea lui Edison, care încă funcționează, chiar dacă uneori mai trebuie reparate. Ne-am tot temut de uragane, aproape obișnuite în acea zonă, la sfîrșitul verii și toamna, dar ne-am strecurat cumva printre ele, în vreme ce aflam că o furtună neobișnuită a distrus case și mașini pe litoralul din România. Din fericire, n-au fost victime.

Intrăm în Panama City Beach și ne cazăm într-un hotel mai departe de zona plajei, oarecum standardizat, plin de familii de hispanici aflați în vacanță. Sînt oameni destul de modești și au mulți copii ca niște butoiașe. Trîntesc ușile camerelor și se tot agită cu liftul în sus și în jos. Se duc și se întorc de la piscină lăsînd dîre de apă în urma lor, spre disperarea femeilor de serviciu. Piscina e ca un lighean aglomerat. Nu ne poate tenta așa ceva.   

În dimineața următoare, după un alt mic dejun catastrofal, mergem la plajă. Stațiunea e și ea un fel de Mamaia, cu hoteluri foarte înalte înșirate pe malul mării la marginea plajei, pe o distanță pe care abia reușești s-o cuprinzi cu privirea. Sînt kilometri întregi de plajă și de hoteluri. Intrarea în mare e lină, pe nisip fin, iar apa Golfului Mexic e la fel de caldă ca a Atlanticului la Miami. Printre hoteluri mai sînt și căsuțe de vacanță cu grădinițe despărțite de plajă prin garduri pitorești, făcute din parîme. Alei podite cu lemn traversează din loc în loc plaja. E chiar o zonă minunată de stat la soare și de înotat fără griji. Noi trebuie totuși să plecăm mai departe. Mai avem vreo mie de kilometri pînă la Miami, iar călătorului îi șade bine cu drumul. La ieșirea din stațiune, trecem pe lîngă o clădire cu aspect de hotel, dar cu susul în jos, construită răsturnat în mod intenționat. Aflăm că înăuntru e un fel de loc de joacă pentru copii. Peste tot prin America e cîte ceva de văzut, fie că sînt lucruri spectaculoase, interesante sau mai ciudate.

Continuăm să străbatem frumoasele autostrăzi din Florida în drum spre Miami. Uneori mai ieșim de pe șosea ca să cumpărăm cîte ceva de pe la magazinele mari, aflate la intrarea în localități. Acolo tot vedem ceva care nu încetează să ne uimească. Populația care își face cumpărăturile în aceste magazine arată cam jalnic. E, de altfel, un fenomen ce se poate observa prin tot estul Statelor Unite. Uneori, chiar ai senzația că te afli în vreo țară pauperă de prin Africa. Dacă judeci după mașini, realizezi că oamenii trebuie să fie destul de bogați. În schimb, hainele și înfățișarea lor personală nu sînt prea plăcute. Pentru un european, cel puțin, e un contrast greu de înțeles între felul în care arată țara și modul în care se prezintă prea mulți dintre oamenii ei. Nu vezi nici un fel de mizerii pe jos, totul e cu desăvîrșire curat și aranjat, dar ceva parcă te face să nu vrei să te apropii de unii dintre indivizi. E, aparent, unul din marile paradoxuri americane, pe coasta estică, în special, cum spuneam. Cu toate astea, de multe ori, în spatele unei asemenea înfățișări mai puțin plăcute ai surpriza să descoperi o politețe și o amabilitate desăvîrșite, peste ceea ce poți întîlni în vestul Europei. Adică un alt contrast frapant apare între felul în care arată unii oameni și modul în care se poartă. Ba chiar constați că aproape oricine e gata să intre în vorbă cu cei din jur și să le fie și de ajutor, dacă e nevoie. O altă uimire pentru un est-european e că totul pare să fie pe bani, dar, în același timp, foarte mulți americani sînt capabili de gesturi gratuite și de mare generozitate pentru semenii lor. Afacerile și omenia nu se exclud, ba chiar merg mînă în mînă, ambele fiind integrate profund în cultura americană.