Prezidențiabilii lui Schrödinger

Coaliția de guvernare a reușit (încă o dată) să ocupe agenda cu un non-subiect care a consumat  aproape toată energia rezervată politicii zilele astea. S-a discutat săptămîni de-a rîndul despre data alegerilor prezidențiale și aproape deloc despre refuzul partidelor de a-și anunța candidații cu nici trei luni înaintea prezumtivelor alegeri. 

La începutul acestei săptămîni, singurii candidați a căror înscriere în cursă era publică erau Diana Șoșoacă (SOS) și George Simion (AUR). Partidele „democratice” încă se gîndesc. USR era în plin proces de autodafe, PSD încerca de zece ori pe minut să găsească soluția magică prin care Marcel Ciolacu să rămînă relevant la finalul anului, iar PNL se învîrtea ridicol în jurul cozii pretinzînd că urmează să își desemneze candidatul într-un congres.

Nu îl putem uita, evident, pe Mircea Geoană a cărui campanie – evident, nedeclarată oficial – are un mic iz de disperare pentru că deși în materiale publicitare folosește sigla NATO, deși tradiționalul deja volum de platitudini reunite sub umbrela unei „viziuni” a fost publicat de cîteva luni, nici un partid nu se oferise încă să se pună în spatele său. 

Geoană, Ciucă, Ciolacu și, probabil, Lasconi brevetează solemn conceptul „non-candidați cu șanse“. O practică stranie a unor oameni care ar vrea, dar le e frică să creadă, speră, dar nu-s siguri că pot. Candidați care sînt și nu sînt. Prezidențiabili de-ai lui Schrödinger. 

Fiecare dintre partidele care nu au catadicsit pînă la această tîrzie dată să își anunțe intențiile pentru prezidențiale are motivele sale. Luat fiecare în parte, poate fi cumva înțeles. Calcule, strategii și un pic de tactică pe un teren pe care toți adversarii sînt imprevizibili. Dar în cadrul mai larg al jocului democratic, fotografia e deprimantă. 

E aproape cert că, după alegeri, România va avea un președinte ale cărui intenții, idei și vulnerabilități nu vor fi cunoscute așa cum se cuvine. Și dacă vă întrebați ce înseamnă asta, e suficient să ne uităm la actualul președinte. Klaus Iohannis a ajuns președinte în 2014 fără să fie foarte bine cunoscut, pe un val aproape tradițional de antipesedism augmentat serios și de aroganțele staff-ului de campanie al lui Victor Ponta. Ulterior, foarte mulți dintre susținătorii actualului președinte au fost ofensați de comportamentul distant, uneori arogant și pe alocuri stupid al celui pentru care consumaseră atîta energie sprijinindu-l. Pe parcursul celor două mandate care au urmat, Klaus Iohannis a părut permanent deconectat de public și incapabil să folosească acel capital de încredere cu care fusese investit pentru a oferi publicului un return on investment pe care îl aștepta. Iohannis s-a dovedit în cele din urmă un personaj mai degrabă meschin, cinic și foarte puțin inspirat. Pînă și abuzurile de funcție publică pe care le-a comis (avionul acela care aterizează uneori la Sibiu) sînt specifice unui om cu ambiții mici, satisfacții minore și încăpățînări gigantice. 

Cei zece ani petrecuți la Cotroceni de Klaus Iohannis sînt un avertisment foarte bun pentru următorii zece. Judecînd după momentul actual și după aroganța partidelor mari, foarte probabil următorul nostru președinte va fi iar prilej de mirare, rezervor de surprize și enervări. Și, dacă viitorul președinte a învățat ceva de la Klaus Iohannis, probabil că ultima oară o să îl vedem într-un interviu serios în preajma zilei inaugurării de mandat. Apoi va apărea solemn pe la ocazii speciale. Ceea ce știm sigur e că nu va avea avantajul de a arăta la fel de „prezidențiabil” ca actualul ocupant al funcției. Klaus Iohannis avea avantajul ăsta care, în mod bizar, a contat și încă mai contează. Forma e acolo. 

E de așteptat ca fuga de dezbateri serioase din campania electorală care tocmai s-a încheiat să continue și în cea pentru prezidențiale. Unul sau doi candidați vor avea probabil un masiv sprijin mediatic, în timp ce restul vor fi aruncați la „și alții“ pentru ca, în cele din urmă, România să își aleagă năucă președintele fără să știe exact de ce. 

Discuția privind data alegerilor avea sens doar dacă argumentul ar fi constat în nevoia de a ne cunoaște candidații mai bine. Doar dacă ea ar fi fost însoțită de un program intens de dezbateri și confruntări între candidați și viziunile lor. În absența acestor detalii, toată conversația asta a fost doar un festival inutil de ipocrizie. 

E deranjant că, în aproape toate calculele partidelor, publicul este văzut ca un instrument de păstrare sau cîștigare a puterii, dar aproape niciodată ca beneficiar. Nu e de mirare, în atari condiții, că un segment serios ajunge în brațele celor care contestă sistemul actual. Nici nu contează dacă acești contestatari propun ceva în loc (nu prea), contează doar frustrarea unui electorat care se simte adesea luat la mișto de cîteva grupuri de mediocri aroganți care se află accidental în cele trei clădiri din București de unde se exercită puterea politică. 

Cine va fi președintele României contează acum mai mult decît în urmă cu zece ani. Spre deosebire de 2014, lumea a intrat într-un soi de efervescență pe care mulți o interpretează drept autodistructivă. Nu e obligatoriu să fie așa, dar, oricum ar fi, e clar că în următorii ani o să trecem printr-o perioadă de schimbări rapide și radicale. Indiferent de opiniile fiecăruia dintre noi, mă îndoiesc că vrea cineva un președinte confuz, lovit de sindromul impostorului sau mînat în luptă de cine știe ce imbold mesianic. La Cotroceni, acum mai mult decît oricînd, e nevoie de luciditate, legitimitate și inteligență. Le vedeți la vreunul dintre (ne)candidați?