Război civil (I)

„Războiul civil e inevitabil”, scrie, aproape satisfăcut, pe X (Twitter) proprietarul rețelei, miliardarul Elon Musk, într-o postare care conține imagini surprinse în timpul revoltelor de stradă din Marea Britanie. Comentariul lui Musk a provocat o reacție furioasă din partea noului guvern britanic și au început să se audă tot mai apăsat apeluri pentru o soluție legală care să limiteze răspîndirea de conținut care incită la ură. În fapt, așa cum observă Politico, soluția legală există și, chiar dacă nu e perfecta, ea poate fi aplicată. Însă Guvernul nu are nici voința, nici capacitatea de a interveni la nivelul așteptat. Ofcom, instituția care se ocupă de reglementarea media în Marea Britanie, a precizat, pe de altă parte, că rețelele sociale nu au nevoie de un cadru legislativ suplimentar pentru a se asigura că utilizatorii lor se conformează unor reguli minime de dialog care să nu devină toxice sau amenințătoare. 

Implicat într-o oarecare măsură în campania electorală americană, Musk pare să fi dezvoltat o pasiune aparte pentru ceea ce îi place să numească libertatea de expresie – un concept pe care îl aplică selectiv pe X, unde conturile care nu îi plac au tendința să dispară sau să devină semi-invizibile, în timp ce acelea care împrăștie propagandă antiliberală, uneori rasistă și pro-rusă, își trăiesc momentul absolut de glorie. 

Discuția despre rolul rețelelor sociale în tulburări de stradă e deja foarte veche. Facebook a fost acuzat că a servit drept platformă pentru promovarea genocidului în Myanmar, TikTok e adesea acuzat că încurajează propaganda anti-occidentală, iar faptul că WhatsApp e folosit pentru organizarea revoltelor nu e nici un secret pentru nimeni – WhatsApp e folosit pentru organizarea oricărui fel de întîlnire, de la ieșiri la bere pîna la discuții între înalți oficiali guvernamentali. Azi, toate aceste rețele sînt identificate ca instrumente principale ale răului, însă poate ar ajuta aici să amintim că în 2009 se vorbea despre o Revoluție Twitter în Moldova și Iran – o descriere simpatico, dar total neadevărată. E foarte ușor să proiectăm asupra rețelelor sociale temerile sau enervările generate de imagini cu violență extremă, mașini incendiate și magazine jefuite. Și, la fel ca Guvernul britanic, avem adesea tendința să învinovățim mai ales rețelele cele mai mari, cele pe care le cunoaștem. Însă online-ul e mult mai mare decît Twitter sau Facebook. Atunci cînd aceste companii au încercat o moderare mai strictă, parte din așa-numitul discurs al urii s-a mutat într-un ecosistem paralel și mai puțin vizibil – Gab, Parler, Telegram, 4chan etc., platforme care de-a lungul timpului au găzduit cele mai ofensatoare și, uneori, îngrozitoare expresii ale alunecării omenirii în beznă. Iar cuvintele au mai des decît ne place să recunoaștem efecte în viața reală. Asasinate în masă, atentate, episoade aleatorii de violență extremă sau bullying cu consecințe letale – multe au început prin cîte o postare online. Uneori au fost transmise live. Unele dintre aceste transmisii încă mai trăiesc prin colțuri de Internet. 

Nimic din ce s-a încercat pînă acum nu a reușit. Și asta poate pentru că orice tentativă de reglementare a libertății de expresie online pare permanent necinstită cîtă vreme ea nu face decît să ascundă problema. Dacă oamenii vor să vorbească despre un subiect, o vor face ca în dictaturi – pe la colțuri, pe unde nu e Guvernul. Iar cînd astfel de conversații au loc în spații mai ferite, șansa de a corecta informații false, teorii ale conspirației și de a contracara actori negativi e mult mai mică. Pedepsele pe care unii le-ar dori aplicate rețelelor sociale pot fi eficiente doar atîta vreme cît ele sînt dublate și de ceea ce aș numi o onestitate curajoasă. 

Un exemplu: Guvernul britanic s-a ferit să spună cine este autorul odioasei crime din Southport – trei copii au murit, alte zece persoane au fost rănite, opt dintre ele erau, de asemenea, copii. În orele de după tragedie, în online s-a răspîndit informația că autorul atacului este imigrant musulman. Nu e adevărat. Atacatorul este cetățean britanic, născut și crescut în Cardiff. Pe măsură ce valul de revoltă creștea, Guvernul începea să realizeze că ascunderea de informații în numele unor principii bine intenționate, dar absolut inadecvate în climatul actual, va avea probleme. Și probleme a avut – le-am văzut cu toții în imaginile din ultimele zile. De-abia cînd situația a devenit gravă, autoritățile au furnizat informațiile care ar fi putut crea o discuție inconfortabilă, dar nu ar fi alimentat frustrarea unor oameni care au permanent senzația că sînt mințiți. Marea Britanie este țara în care dreapta populistă și anti-imigrație, în diversele ei forme, ia constant milioane de voturi și doar sistemul electoral face ca ea să nu devină o forță politică reală în Parlament. Faptul că aceste voturi există permanent ar trebui să convingă pe toată lumea că există acolo o problemă și poate ar trebui luată în serios. Oamenii aceia au ceva de spus. Ce? Nu știm clar, sîntem foarte ocupați să le punem etichete.

Rezultatul unei comunicări publice unidirecționale, ușor arogantă și incapabilă să ia în seamă nuanțele, se măsoară acum în proprietăți distruse, răniți și arestări. Faptul că aproape peste tot în lumea occidentală comunicarea publică a eșuat într-un soi de canon al cărui principal rost e să nu spui lucruri ce ar putea fi interpretate ca fiind nepoliticoase, ofensatoare sau declanșatoare de traume a făcut ca autenticitatea dezbaterilor publice să dispară aproape cu totul. Asta este o formă foarte evoluată a minciunii, dar tot o minciună rămîne. Felul în care vorbim în public s-a degradat permanent și continuă să o facă. În Anglia, unii indivizi mai puțini abili în mînuirea cuvintelor s-au apucat să se exprime foarte plastic dînd foc mașinilor. Așa ceva trebuie pedepsit, însă, dacă tot am ajuns aici, poate ne întoarcem un pic și la felul în care vorbim unii cu alții. Nu ca pedeapsă, ci ca asigurare pentru mașina din fața curții. 

Revoltele din Marea Britanie or fi fost ele provocate de sentimentul anti-imigrație și încurajate de rețele sociale, însă mă întreb adesea dacă nu cumva ele reprezintă și un soi de furie semantică în fața unei lumi care nu mai știe să se descrie pe sine. Dacă tot e inevitabil, în războiul acela civil profețit de Elon Musk ar trebui să existe cel puțin o tabără dispusă să ridice armele în numele predicatelor corecte, descrierilor precise și al nuanțelor clare.