Răzvan Lucescu calcă pe urmele tatălui?

Nu cred. În afară de Rapid, unde Răzvan a reușit cea mai mare performanță europeană a acestui club, cariera lui a luat-o în alte direcții. Firește că este în parte un produs al tatălui său, cum ar putea fi altfel? Dar se dovedește un alt fel de antrenor. Mircea Lucescu e expansiv, poate să vorbească ore în șir despre multe. Fiul lui e, dimpotrivă, introvertit, are un foc pe care îl ține ascuns și îl folosește doar la nevoie. În meseria asta contează tare cum comunici. Și cred că ei comunică diferit, deci ajung la rezultate diferit. Culmea e că, într-o anumită privință, Răzvan i-a călcat pe urme unui adversar al tatălui său, Anghel Iordănescu, din vremurile în care confruntarea Steaua-Dinamo căpăta dimesiunile unui SUA versus URSS. Lucescu Jr. a plecat în Arabia Saudită și a cîștigat, la fel ca Iordănescu senior, Liga Campionilor Asiei. Mircea nici măcar nu a călcat ca antrenor prin acea zonă. Și totuși, e un loc în care se întîlnesc. Atrag sau sînt atrași de patroni la intersecția dintre afaceri și „alte afaceri”. Tipul acela care în filme nu poate fi decît personajul negativ. Sau gri în cel mai bun caz. Un ucrainean, Ahmetov, pentru Mircea, un rus, Savidis, pentru Răzvan. Doi șefi de trib care au făcut valuri de dimeniunile unor tsunami la trecerea lor prin viață, fotbal și răfuieli. Savidis nu mai poate călca în țara clubului său, PAOK, pe care tînărul Lucescu l-a dus, ca într-o poveste neverosimilă, la un titlu care era la un moment dat mai pierdut ca Atlantida. Iar Ahmetov a trebuit să întoarcă repede armele în favoarea țării sale pentru a nu se trezi cu averea confiscată și un șut în posterior. Curios cum fotbalul face mereu casă bună, mai ales prin Est, cu acest gen de Falconetti. În fine. Răzvan nu e tatăl lui. La fel în cazul lui Edward Iordănescu. Fiii nu au fost fotbaliști de prim rang, ca tații lor. De aceea le-a fost mult, mult mai complicat să se impună. Mai ales că au fost acuzați că sînt împinși în față de iluștrii lor părinți. Ceea ce s-a și întîmplat pînă la un punct. De la care au trebuit să demonstreze. Și au făcut-o cu disperarea unora care nu mai vor să stea în umbra celor care i-au creat. Paradoxal, pentru ei, după ce a fost mai ușor, a fost cumplit de greu. Toți cei care se uitau la ei le vedeau părinții. E groaznic să știi că pe retina interocutorului imaginea ta e înlocuită cu a altuia. Ca și cum tu nu ai exista. Vorbe dulci și gînduri acre. Asta au primit. Cea mai mare luptă a lor a fost nu să calce pe urmă, ci să evite orice fel de urme. Toți i-au invidiat pentru că aveau un nume. Dar nebunia lor a fost să-și construiască un prenume. Azi sînt numiți, simplu, Răzvan și Edi. Și asta e victoria lor supremă.