Revolta lui Chirică

Îngăduiţi-mi, vă rog, o scurtă incursiune în îndepărtaţii ani ai copilăriei mele ceauşiste. Era prin 1978 sau 1979, în preajma vacanţei de vară. Împreună cu un vecin de scară, mai mare ca mine cu un an, inventaserăm un joc neobişnuit şi plin de avîntul revoluţionar al epocii. Aproape în fiecare după-amiază, intram în Dacia roşie a tatălui amicului în chestiune – Dacie parcată în faţa blocului – şi ne scufundam într-un univers ficţional-ludic, de unde greu ne mai recupera cineva. Trebuie amintit faptul că autoturismele personale constituiau, la vremea respectivă, un lux. Tatăl prietenului amintit (medic important) se dovedise o natură extrem de liberală în raport cu capriciile copilului, permiţîndu-i unele excese. Un astfel de exces era „joaca” în maşină. Domnul doctor ne descuia automobilul (fără a ne lăsa totuşi şi cheile), se asigura că volanul e blocat, schimbătorul de viteze într-a întîia şi frîna de mînă trasă, lăsîndu-ne apoi să ne facem de cap vreo cîteva ore în habitaclul plin de miresme volatile.

Pe scurt, ne jucam „de-a ştabu’ şi de-a şoferu’”, scenariul derulîndu-se mereu pe aceleaşi paradigme: vecinul era „ştabu’”, iar eu eram „şoferu’”. Rolurile noastre nu fuseseră asumate întîmplător. Fiu de doctor, premiant, aflat în pragul clasei a cincea, prietenul meu dorea să dea ordine. În plus, ne găseam în maşina lui. Ca atare, el nu putea să fie altcineva decît „ştabul”. Avînd posibilitatea de a ţine în mîini volanul, de a deschide farurile, de a pune semnalizarea şi de a stropi, din cînd în cînd, parbrizul cu soluţie alcoolică (vă mai amintiţi, butonul declanşator se ascundea pe atunci în podea, undeva aproape de ambreiaj?), eu ajunsesem, fără multe comentarii, „şoferul”. „Ştabul” era ceva mare (nedefinit), „la judeţ”, şi călătorea toată ziua prin oraş, alături de „şoferul” său, grăbindu-se de la o şedinţă la alta. Vorbea colorat şi ţipa asemenea tuturor ştabilor. „Şoferul” i se adresa cu „să trăiţi” şi „tovarăşu’ prim”. Ultimul nu avea iniţiative ori personalitate, executînd fără crîcnire comenzile importantului administrator. Singurele bucurii pe care şi le permitea (fără a cere voie) erau stropirea abundentă a parbrizului cu soluţie de curăţare şi claxonarea violentă a cîte unei pisici eşuate leneş pe lîngă botul maşinii.

„Ștabul” deţinea o paletă nelimitată de variante comportamentale, beneficiind de tot atîtea replici asortate lor. Putea fi furibund (că nu ştiu care „bou de inginer” compromisese cultura agricolă), grăbit (să-l „prindă pe secretarul consiliului”), preocupat (că-l căuta „tovarăşu’ ministru”), trist (că „nu-şi vede nici azi familia pînă seara”) sau vesel (că „băiatu’, elev în clasa a patra, a luat şi anu’ ăsta premiul întîi”). Cel mai frecvent însă era furibund şi grăbit. Atunci vorbea cam aşa: „Flăcău, mă aşteaptă tovarăşu’ primar. Calc-o urgent!”. Ori: „Băiatu’, mă întîlnesc în cinci minute cu tovarăşu’ Georgescu. Rapid la sediu!”. Ori: „Gagiule, iute la Municipiu!”. Ori: „Băieţaş, mişc-o fulger la şantieru’ Constructoru’!“. Eu răspundeam, invariabil, „Am înţeles, să trăiţi tovarăşu’ prim!”, ţuguindu-mi ulterior buzele într-un vuuum prelung. Mimam, cu dramatism, viraje periculoase pe şosea şi priveam, profesionist, în oglinda retrovizoare. Dacă şeful era cumva supărat, situaţia devenea critică. Invectivele şi decibelii explodau în Dacia roşie, supraîncinsă oricum de soarele verii. „Bă, vită încălţată, opreşte! Nu vezi pe bătrînica aia care se chinuie să traverseze?”, „Tembelule, nu frîna aşa, că-mi spargi capul. Of, nu ştiu cine te-o fi recomandat şofer la Judeţ. Mare bombalău eşti!”, „Cretinoidule, nici să iei o curbă ca lumea nu poţi. Unde ai făcut, bă, şcoala de șoferi, că te dau pe mîna Securităţii?” Şi aşa mai departe. Bîiguiam „Să trăiţi!”. Cu siguranţă, amicul meu avea stofă de conducător român, iar faptul că el este, în prezent, emigrat în Canada mă intrigă de-a dreptul.

Într-o bună zi, un lucru cu totul neaşteptat se întîmplă în habitaclu. „Ştabul” spuse, la un moment dat, cu jumătate de gură: „Chirică, la judeţeana de partid! Ca gîndu’ te vreau!”. Am rămas stupefiat. Nu înţelegeam deloc apelativul „Chirică”, cu atît mai mult cu cît nu stabilisem vreodată că noi doi ar fi trebuit să avem nume. Chirică îmi suna, din raţiuni inefabile, ca o injurie teribilă. Am ieşit turbat din maşină. I-am strigat șefului prin geam: „Chirică... să-i spuneţi mamei dumneavoastră, tovarăşu’, nu mie!” (ezitasem, o secundă, între „să-i spuneţi mamei dumneavoastră” şi „să-i spui lu’ mă-ta”, optînd totuşi pentru cea dintîi, întrucît băietanul îngrozit din faţa mea încă mai păstra puţin din autoritatea de „prim”). Se pare că orice aş fi putut fi, numai Chirică nu. Atunci, trebuie să recunosc, m-am revoltat cu adevărat, deschis, împotriva comunismului.