Sînteți pregătiți pentru o guvernare monocoloră a PSD? Probabil că nu, dar asta e puțin relevant cînd PSD domină atît de copios instituțiile publice, media și profită de pe urma unei amorțeli civice vizibilă de ani de zile deja. Ultima oară cînd am avut o administrație dominată de sus pînă jos de un singur partid s-a întîmplat într-o vreme în care România nu era membră a Uniunii Europene și nici a NATO. Era începutul anilor 2000, țara s-a schimbat mult de atunci, însă cîteva amintiri au rămas.
● 2000-2004, perioada „baronilor locali” și a strategiei „centrului imaculat” a cărei esență consta în a proiecta imaginea unui șef de partid și de guvern ireproșabil: inteligent, competent și bine intenționat. Dacă se întîmplau totuși lucruri neplăcute, ele erau întotdeauna din vina celor din teritoriu care, nu-i așa, nu reușeau să se ridice la înălțimea staturii morale a șefului de la București. Șeful din acea vreme era Adrian Năstase lucrînd asiduu, în umbra lui Ion Iliescu, la ridicarea propriei statui.
● Poate mai puțin relevant, însă greu de uitat, sînt zilele de naștere ale premierului cînd sediul PSD devenea un soi de Înaltă Poartă la care baronii se prezentau umil cu cadouri a căror valoare deloc mică nu a fost niciodată evaluată cum se cuvine
● În plin regim Năstase am fost martori la tragicul caz al tînărului procuror Cristian Panait a cărui dispariție nu a fost pe deplin lămurită nici pînă în ziua de azi. Ceea ce știm e că fusese obligat de superiorii săi să participe la o anchetă cu un evident iz politic cu care, potrivit martorilor, nu era deloc de acord.
● Tot atunci, ziariștii erau amenințați, bătuți sau forțați să mimeze că își fac meseria astfel încît să nu îl deranjeze pe premierul și președintele PSD. Exemplele sînt prea multe ca să le amintesc aici.
● Ar mai fi și alte lucruri, dar amintesc aici doar publicarea stenogramelor în care conducerea PSD discuta dezinvolt ce ziariști sînt prietenoși și ce lideri ai Opoziției ar trebui dați pe mîna procurorilor.
Năstase n-a mai ajuns președinte pentru că tînara democrație românească a avut suficienți anticorpi cît să refuse – aproape instinctive, aș spune – o cedare totală în fața ambițiilor unui om. Nu cred în repetarea istoriei, dar nu pot să nu remarc niște similitudini. Alegerile prezidențiale din 2000 fuseseră disputate în turul doi de Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor. Atunci a fost un moment important în istoria PSD care, pentru prima oară în existența sa, putea juca rolul băiatului bun, cel care intervine între golan și potențialele sale victime în numele protejării libertăților democratice. A fost o victorie indiscutabilă a PSD și a domnului Iliescu care a avut rara și neașteptata satisfacție de a-și vedea contestatarii din anteriorii zece ani îndemnînd la vot pentru domnia-sa. A fost și ultima oară cînd PSD a mai trimis un om la Cotroceni. Amintirea cu care a rămas PSD de atunci e că, dacă inventezi sau profiți de un rău mai mare, devii soluția logică pentru oameni pe care ai avut grijă să îi sperii.
Adrian Năstase nu avut nici norocul, nici inteligența emoțională ale lui Ion Iliescu și și-a dus mandatul la final punctîndu-l cu tot felul de ieșiri ironice, dintre care unele luate de la colțul blocului, ceea ce i-a făcut pe mulți psihologi amatori să bănuiască că premierul a suferit toată viața de lipsa unui oarecare factor de coolness pentru care compensa în direct și la oră de vîrf. Consecințele acestui comportament nu au rămas în memoria partidului și doar astfel putem explica de ce un fost membru al cabinetului Năstase s-a trezit vorbind la televizor despre retragerea Dianei Șoșoacă din actuala cursă prezidențială cu doar cîteva zile înainte ca doamna „să fie retrasă” de un CCR dominat de reprezentanți ai PSD și în absența stranie a judecătorilor numiți de președinte. Faptul că pterodactilul de Dunăre Dan Nica, refugiat zilele astea la Bruxelles, poate citi viitorul e aproape o veste bună. Poate data viitoare cînd merge la Antena 3 e întrebat de numerele de la 6/49.
Mai e ceva de care trebuie să ne amintim din guvernarea 2000-2004: ridicolul protocol anti-extremism semnat de PNL (teoretic în opoziție) cu mamutul pesedist care n-avea nevoie de cine știe ce dureri de cap. Un document inutil, fără efecte, altele decît castrarea simbolică a unei opoziții deja anemice. Atunci, ca și acum, PNL a avut un fel de revelație ipocrită și a rupt protocolul după o vreme. Însă cît a fost liniște, PSD a ocupat aproape tot statul. E ceea ce se întîmplă și zilele astea la o scară mai mare. Sub privirea blajin-tîmpă a președintelui Iohannis și beneficiind de cauțiunea plătită generos de PNL, PSD începe să se lepede (imprudent de devreme pentru obiectivele sale) de cămașa empatic-democratică pe care a îmbrăcat-o de la preluarea puterii de către ursulețul mișel Marcel Ciolacu.
Sigur că e bine oricînd să te trezești din reveria profitabilă în care ai zăcut pînă în apropierea alegerilor, așa cum o face domnul Nicolae Ciucă, însă un PNL care descoperă (a cîta oară?) că PSD are instincte autoritariste este pur și simplu necredibil. Scriam săptămînile trecute că una dintre evoluțiile importante pentru perioada post-electorală ar trebui să fie distrugerea consensului Iohannis construit pe mitul stabilității. Teoretic, sîntem mai aproape acum decît săptămîna trecută de perpetuarea acestei marote a stabilității. Doar că sub un singur steag, acela al PSD.
Nu cred în repetarea istoriei și similitudinile cu România de acum douăzeci de ani se opresc aici. În 2004, România era monitorizată și presată să practice democrația de organizații și guverne străine care agitau morcovul aderării la UE și NATO. Azi nimeni nu mai face asta, iar alegerile din Ungaria, Austria sau Slovacia au arătat că anticorpii la autoritarism sînt mult mai slabi decît odinioară. O guvernare monocoloră după alegerile de anul acesta e un pericol existențial pentru democrația românească. Ea nu trebuie să se întîmple, indiferent ce circumstanțe atenuante vor găsi diverse personaje publice care fac sau vor face parte din imperiul ursulețului mișel. Regimul Ciolacu sună chiar mai descurajator decît regimul Năstase.