Salvarea democrației de ea însăși

În romanul Conacul dintre dealuri de Agatha Christie, excentrica Lucy Angkatell organizează un dineu pentru familia Christows (John, un doctor celebru, și soția sa, Gerda), cîțiva membri ai familiei sale extinse și vecinul ei, detectivul Hercule Poirot. În dimineața următoare, Poirot asistă la o scenă care pare, în mod straniu, înscenată: Gerda stă cu un pistol în mînă lîngă corpul lui John, care sîngerează în piscină. Lucy, Henrietta (amanta lui John) și Edward (un văr de-al lui Lucy) sînt și ei de față. John moare, strigînd pentru o ultimă dată: „Henrietta!”.

Pare evident că Gerda este ucigașa. Henrietta face un pas înainte pentru a-i lua revolverul din mînă, dar pare să ezite și scapă arma în piscină, distrugînd dovada amprentelor Gerdei de pe mîner. Poirot își dă seama că „Henrietta!”, strigătul muribundului, a fost un apel către amanta sa pentru a-i proteja soția de închisoare din cauza morții sale.

Fără să aibă în mod conștient un plan, întreaga familie se alătură complotului și îl induce pe Poirot în eroare, în mod deliberat. Fiecare dintre ei știe că Gerda este ucigașa, așa că înscenează locul crimei, dar într-un mod bine gîndit: înșelăciunea constă în însuși faptul că pare înscenată. Adevărul se maschează ca artificiu, astfel încît elementele trucate sînt, de fapt, „indicii”. După cum remarcă Jane Marple, o altă detectivă celebră a lui Christie, în cartea Împușcături la Stonygates: „Nu subestimați niciodată puterea evidenței”.

Dacă înlocuim corpul lui John cu democrația și pe Gerda cu președintele francez Emmanuel Macron, obținem o imagine a Franței de după alegerile parlamentare din această vară. După ce partidul de extremă-dreapta Rassemblement National (RN) a cîștigat primul tur, Macron a fost prins cu un pistol fumegînd în mînă. Dar în săptămînile și lunile care au urmat, el a reușit să protejeze democrația franceză prin suspendarea parțială a acesteia, refuzîndu-i astfel cîștigătorului celui de-al doilea tur – o coaliție de stînga numită Nouveau Front Populaire (NFP) – roadele victoriei sale.

Constituția franceză – impusă de Charles de Gaulle la instaurarea celei de-a Cincea Republici în 1958 – stipulează că președintele numește prim-ministrul, al cărui guvern numit poate funcționa chiar dacă membrii săi nu au fost confirmați de Adunarea Națională. Din cauza acestei particularități, François Mitterrand a criticat ulterior a Cincea Republică spunînd că era nedemocratică și calificînd-o în 1964 ca pe o „lovitură de stat permanentă”.

Logica acestei particularități constituționale a fost că poporul francez ar trebui să fie obligat să facă o alegere și că, în cazul în care alegerea sa nu este clară, președintele are autoritatea – și datoria – de a menține ordinea și stabilitatea. Alegerile europarlamentare din iunie și alegerile generale din Franța au dovedit că alegătorii francezi nu au putut sau nu au dorit să facă o alegere clară. În felul acesta, ei i-au oferit lui Macron ocazia de care avea nevoie pentru a marginaliza atît extrema-dreapta, cît și NFP, creînd o alianță între propria sa coaliție și republicanii gaulliști.

Macron a fost criticat pe scară largă pentru că a convocat alegeri atît de repede, după ce RN s-a clasat pe primul loc în alegerile europene. În cele din urmă, RN s-a clasat pe locul al treilea, iar celelalte partide au sprijinit de facto felul în care Macron a gestionat situația, prin aceea că nu au recurs la o moțiune de cenzură împotriva premierului său recent numit, Michel Barnier.

Ceva similar s-a întîmplat în Franța în timpul protestelor istorice din mai 1968, cînd De Gaulle și guvernul său au fost aproape îndepărtați de la putere – sau cel puțin așa a părut – pentru ca în cele din urmă acesta să revină cu o nouă Adunare Națională. De remarcat că protestele au izbucnit într-un moment de vîrf al statului francez al bunăstării, cînd nivelul de trai era mai ridicat decît fusese vreodată înainte.

Retrospectiv, de aici rezultă că se pot aduce argumente puternice în favoarea unei dictaturi luminate. Franța este norocoasă, cu o Constituție ce permite tipul de suspendare parțială a democrației parlamentare pe care și-a permis-o Macron. Imaginați-vă doar ce se va întîmpla în Germania cînd formarea unui guvern nu va mai fi posibilă fără a include formațiunea de extremă-dreapta Alternative für Deutschland (AfD).

Deși nu sînt de acord cu politica și cu măsurile lui Macron, respect reacția sa rapidă la ascensiunea evidentă a extremei-dreapta din această vară. Decizia sa de a dizolva Parlamentul a fost cu siguranță riscantă, dar a fost un risc care merită asumat. Noul fascism trebuie combătut cu repeziciune și vigoare oriunde apare.

Deși lui Marine Le Pen din RN i-a fost refuzată victoria în turul al doilea, CNN a descris bine rezultatul: „Pariul lui Macron a ținut extrema-dreapta departe de putere, dar a aruncat Franța în haos”. Deoarece Macron și Jean-Luc Mélenchon (personajul-cheie al NFP) sînt atît de îndepărtați unul de celălalt, o înțelegere pentru crearea unei coaliții de amploare părea imposibilă. În schimb, țara părea să se îndrepte spre o lungă perioadă de instabilitate și de subterfugii anti-stînga – vești proaste pentru o economie deja fragilă și pentru eforturile de a ține la distanță extrema-dreapta la alegerile prezidențiale din 2027.

În schimb, Franța nu a fost scufundată în haos. Pentru moment, cel puțin, se pare că pariul lui Macron a restabilit o aparență de normalitate. Unii se vor întreba dacă un guvern neales se poate menține la nesfîrșit, dar alții vor răspunde: „De ce nu?”. Este cu siguranță preferabil unui Parlament fără majoritate, unor tulburări politice îndelungate și haosului social și economic.

Printr-o suspendare parțială de facto a democrației, Macron a ținut extrema-dreapta departe de putere și a reinstaurat stabilitatea. Pentru asta, el merită felicitat și susținut. În contextul unui neo-fascism în creștere la nivel global, măsuri similare s-ar putea dovedi necesare și în alte părți. După cum a conchis filozoful Jon Elster în 2020: „Putem inversa opinia larg răspîndită potrivit căreia democrația este amenințată, și afirma că democrația este amenințarea, cel puțin în forma sa populistă pe termen scurt”.

Slavoj Žižek, profesor de Filozofie la European Graduate School, este director internațional al Birkbeck Institute for the Humanities la Universitatea din Londra și autorul, printre altele, al cărții Christian Atheism: How to Be a Real Materialist (Bloomsbury Academic, 2024).

Copyright: Project Syndicate, 2024

www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEȘU