Șervețelul pe care lui Messi i s-a promis primul contract la Barcelona a fost vîndut la licitație cu peste trei sferturi de milion de lire sterline. Oare ce poți face cu un asemenea șervețel?

Să te dai mare cu el. Să spui că ai atins cu degetele un pic din Dumnezeu, așa cum nici Adam nu a reușit pe Capela Sixtină. Sigur știu ce nu poți face cu el. Nu te poți șterge cu el. Pe nicăieri. E probabil ca la vînzare să apară chiloții lui Messi, ciorapii lui, batistele de hîrtie consumate (musai), un leucoplast care i-a ascuns vreo bubă, o lamă de ras uzată din perioada în care nu purta barbă. O linguriță de unică folosință dintr-un avion, cu urme de cafea pe ea. Bidonul din care a băut la pauza finalei ultimei Cupe Mondiale cu vorbele pe care le-o fi spus colegilor inscripționate în spirală ca pe un soi de Columnă a lui Traian. Lumea e plină de pofta de a culege de pe jos urmele trecerii vreunui personaj gigantic. Orice e bun de pus la admirat, de atîrnat pe vreun perete ca un trofeu al adulației sau măcar al ideii de a fi ăla care îl are. Cum se poate? Sînt mulți oameni cu foarte mulți bani în lumea de azi. Nu, nu sînteți voi, știu. Dar nu fiți triști. Sînt alții. În plus, acum orice e de vînzare. Acestea sînt moaștele lumii moderne. Nu trebuie să te mai înscrii la autocarele lui Pandele ca să ajungi la ele, vin ele la tine. Dacă ai bani, desigur. Dar au. Ieșiți un pic prin oraș ca să vă convingeți. Și nici măcar în oraș. Deunăzi, bîntuind cu bicicleta, am văzut la o margine de drum dintre două sate și o pădure, lăsat așa, neglijent, un Aston Martin. Precum o fîntînă de la Luvru crescută în curtea lui nea Nicu cizmaru’. Puteți crede liniștit că proprietarul are posibilitatea de a achiziționa o șosetă purată de Leo pentru a o expune în salon privirii invidioase a invitaților, „dar închideți ușa repede, că intră fumul de la grătare”. Lumea de azi e o lume mică. Toate zboară cu viteza transferurilor bancare pe mii de kilometri și milioane de ani-lumină de faptele reale. De miezul lor. De fascinația născută din gestul poetic al unui lovitor în minge, momentul acela pe care nu-l poți prinde în nici un muzeu și care trece lumea din bosumflarea ei clasică la starea de fior, infinitezimalul timp care ne urcă acolo de unde putem vedea curbura Pămîntului, ne imponderabilizează, ne pune pe față un surîs cît China. Pe acela ar trebui să-l atîrnăm în nemurire. Dar nu se poate. Nu există ramă pentru el. Rama lui sîntem noi, mereu în căutarea fericirii în afara noastră. Mult succes!