Și? Care e candidatul liberal?

Prea puțin analizat, rolul președintelui Klaus Iohannis la referendumul din 2018 convocat la inițiativa Coaliției pentru Familie a fost esențial. Președintele a votat atunci, însă a făcut-o după ce anterior își exprimase în termeni lipsiți de echivoc opoziția față de modificarea constituțională propusă de adunarea de ONG-uri și culte religioase reunite sub umbrela CpF. Uneori ironic – „luna mai e o lună frumoasă, nu știu dacă pentru referendum” (consultarea publică a avut loc pînă la urmă în octombrie), alteori ferm și, din cînd în cînd, oficial –, nu a ezitat să își folosească prerogativele pentru a încerca să blocheze schimbările legislative care ar fi netezit drumul inițiativei către adoptare. În cele din urmă, eforturile combinate ale societății civile și ale politicienilor (puțini) care au îndrăznit să se opună inițiativei au dat rezultate. Eșecul Coaliției pentru Familie a fost semnificativ la o primă vedere – pragul de participare a fost atins într-un singur județ al țării. 

Un președinte al României, indiferent de numele său, nu ar fi putut evita o poziționare într-o astfel de dezbatere majoră. Faptul că dl Iohannis a ales acea parte a societății preocupată de drepturile civile, toleranță și incluziune arată că nu întotdeauna dl președinte a preferat comoditatea. Costurile pentru o atitudine ambiguă ar fi fost probabil mici, însă, cel puțin de data asta, calculul președintelui a fost pe termen lung. Ceea ce a înțeles atunci Iohannis a fost că acel referendum ar fi deschis ușa pentru un lung și complicat război cultural-politic între conservatorismul alimentat din exterior și liberalismul anemic care se încăpățînează să supraviețuiască în România. 

Cine a crezut că eșecul Coaliției pentru Familie a încheiat pentru totdeauna dezbaterea privind restrîngerea sau extinderea drepturilor civile în România s-a grăbit un pic. La începutul verii puteau fi zărite pe străzile mai multor orașe românești semnele unei campanii care urmărea reluarea episodului din 2018. Între timp, inițiatorii par să se fi răzgîndit sau au luat o pauză. Că acel referendum va reveni într-o forma sau alta e un lucru aproape sigur. Îmi permit estimarea asta ținînd cont de două lucruri. Primul dintre ele este acela că, deși nu este evident, în 2018 tentativei de modificare a Constituției i-au lipsit puține voturi și ar fi fost aprobată dacă inițiatorii ar fi avut grijă să stea departe de Liviu Dragnea și de reputația sa abisală. Al doilea argument este că în mediile politice domină încă senzația că „fără Biserică nu reușești”. Și prin Biserică nu înțeleg doar BOR, ci și puzderia de culte neoprotestante care și-au făcut din politică un pilon esențial al existenței lor. Nu e deloc garantat că, într-o astfel de eventualitate, rezultatul din 2018 se va repeta. Lumea e un pic mai complicată astăzi, nesiguranța e mult mai prezentă și mulți oameni preferă individul, nu tribul. Nu scriu asta peiorativ, ci doar pentru a descrie o reacție de apărare firească în fața unui viitor incert. 

Datoria liberalilor este să nu lase ca asta să se întîmple. Și pentru a face lucrul acesta trebuie să fie capabili să prezinte națiunii o platformă coerentă și capabilă să inspire. Or, asta e cel mai ușor de făcut în campania pentru alegerea președintelui – funcția din stat cu cele mai multe voturi în spate, cea mai capabilă să inspire și să orienteze opinia publică în momente de cumpănă. Și așa se naște întrebarea din titlu: cine este candidatul liberalilor? Răspunsul simplu e că, cel puțin azi, el nu există. 

Există însă pretendenți. Primul și cel mai evident e Nicolae Ciucă. Însă el poate fi șters repede de pe listă dacă ne amintim rolul exagerat pe care îl au în PNL politicieni cu convingeri vădit conservatoare care acționează mai mult ca trimiși ai cultelor în Parlament decît ca reprezentanți onești ai cetățenilor, indiferent de apartenența lor la una sau alta dintre Biserici. Apoi, lovit de scandaluri și controverse, cu o prezență publică lipsită de energie, dl Ciucă pare mai degrabă un om sub vremuri decît vreun lider care să inspire. E puțin probabil că, de la înălțimea celor 7-8 procente ale sale, fostul premier și actual președinte al Senatului va avea curajul de a-și asuma deschis o platformă cu adevărat liberală. Mai probabil e că va încerca să navigheze confuz printre clișee pînă cînd turul întîi al alegerilor se va milostivi și îl va returna penumbrei din care, neinspirat, a fost scos de președintele Iohannis. 

Ar fi apoi Elena Lasconi. Primarul Cîmpulungului are avantajul că reprezintă pe scenă singurul partid cu opinie fermă anti-referendum în 2018. Însă, dacă ne uităm la prezența sa publică, putem observa cum doamna Lasconi pare mai degrabă jenată de acel moment și se îndepărtează lent de semnificația lui cu aerul unui martor involuntar la un accident nefericit. Ajunge să ne amintim momentul recent cînd doamna Lasconi a fost eliminată de pe listele pentru europarlamentare din cauza unor declarații privind referendumul CpF și obținem din nou un candidat cu convingeri mai degrabă ambigue. 

Merită menționat aici și Mircea Geoană, însă domnia-sa este atît de fluid în convingeri încît o tentativă de a le sintetiza ar arăta ca un acronim pentru toate curentele ideologice care domină societățile democratice. Știm sigur că nu e extremist, dar o definiție pentru personajul politic Geoană e greu de dat. 

Putem trece în revistă și toate grupurile sau independenții care în 2018 s-au opus referendumului. Însă nici unul nu are azi vreo forță politică semnificativă, fiind mult prea preocupați să înoate pe la fundul oceanului de orgolii pe care refuză cu obstinație să îl părăsească. 

Răspunsul simplu la întrebarea din titlu e că nu există un candidat liberal, iar această parte a societății românești să alătură altor cîteva care, în momentul acesta, nu au reprezentare. O minte de business ar vedea aici o oportunitate. Politicienii români văd doar riscuri.