Silabe prezidențiale

Într-un roman mai vechi – recompensat, în 2003, cu Premiul Pulitzer –, Middlesex, aparţinîndu-i scriitorului american de origine greacă Jeffrey Eugenides, se observă, într-un anumit context, un lucru extrem de interesant: „În general, americanilor le place ca preşedinţii lor să n-aibă mai mult de două vocale în nume. Truman. Johnson. Nixon. Clinton. Dacă au mai mult de două vocale (Reagan), nu au mai mult de două silabe. Şi mai bine e cu o singură silabă şi o vocală – Bush.” Din perspectiva anului 2024, să recunoaștem că și președinții recenți (și, posibil, viitori – Harris) se încadrează perfect în această regulă: Trump, Biden. Eugenides, maestru al ironiei, aduce mai jos cîteva argumente în favoarea insolitei sale ipoteze: „De ce s-a hotărît Mario Cuomo să nu mai candideze la preşedinţie? La ce concluzie a ajuns el cînd s-a retras ca să dezbată problema? Spre deosebire de Michael Dukakis, care venea din mediul academic al statului Massachusetts, Mario Cuomo era din New York şi ştia cum stau lucrurile. Cuomo ştia că n-are nici o şansă să cîştige. Prea liberal pentru acel moment (1984, n.m.), asta e sigur. Dar, de asemenea, prea multe vocale”. Şi silabe, dacă-mi este permis să adaug.

De fapt, menţionatul Dukakis constituie problema reală a scriitorului. S-a petrecut atunci (în 1988), prin candidatura sa la preşedinţie (împotriva lui Bush Senior), un episod neverosimil: un grec american a venit, cu forţele sale, pînă în preajma Casei Albe. E drept, admite Eugenides, „de cîte ori un grec se apropie de Biroul Oval, ceva o ia razna. Mai întîi a fost Agnew (în 1973, n.m.), cu evaziunea fiscală, şi apoi Dukakis cu tancul” (în campania electorală, Dukakis a defilat, cu caschetă militară pe cap şi călare pe un tanc, în faţa mulţimilor de suporteri – gest considerat impropriu, mai apoi, de către analişti, avînd în vedere apartenența sa la Partidul Democrat, n.m.). Eventuala victorie a lui Dukakis s-ar fi înscris într-una dintre puţinele situaţii (ultima – legată de Eisenhower – căruia, din fericire, „îi stătea bine pe tanc”) unde un nume cu mai mult de două vocale şi de două silabe ar fi obţinut preşedinţia Statelor Unite. Ritualul lexical şi fonologic al politicii americane a primat însă şi atunci, neoferind ocazia unei noi excepţii de la regula tradiţională.

Dincolo de glumă, sîntem cu toţii conştienţi că succesul – mai ales în politică – depinde semnificativ de sonoritatea şi estetica numelui personajului înscris în competiţie. Nu-mi imaginez, de pildă, pe unul cu numele meu devenind preşedintele României (deşi, ca să fiu sincer măcar în paranteză, nici cu „Băse”, la noi, „Bush”/„Tufiş”, peste Ocean, ori „Kohl”/„Varză”, odinioară la nemţi, nu mi-ar fi, la o adică, ruşine). În ciuda lamentării shakespeariene, necondiţionat depreciative, din Romeo şi Julieta („Ce-i într-un nume?”), trebuie să fim de acord că, în denominare, uneori poate fi totul (mai curînd decît nimic). Cel puţin în politică, la rigoare, omul ajunge nom-ul, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Masele se lasă uşor păcălite. Un nume „frumos” ar putea oricînd să însemne, în logica dominantă a imaginarului social, un caracter „frumos” – indiciu clar, la rîndul său, pentru o politică „frumoasă”, numai potrivită pentru un stat al cetăţenilor „frumoşi”. Mentalul colectiv e, totodată, leneş, preferînd asumarea numelor penetrante, uşor de reţinut şi pronunţat (teoria numărului de silabe, a lui Eugenides mi se pare fundamental adevărată). În plus – cine nu ştie acest lucru? –, lumea doreşte aparenţe, fizicul şi numele fiind aici, neîndoios, cruciale.

În privinţa lungimii numelor preşedinţilor, noi, românii, sîntem mult mai generoşi decît americanii. De cînd ne-am asumat varianta existenţială republicană, nici unul dintre conducătorii noştri nu a atins performanţa unui nume format din două silabe. Gheor-ghi-u (dacă mai adaugi şi „Dej”-ul în coadă, te ia cu vertij), Cea-u-şes-cu (aoleu), I-li-es-cu (măi dragă, am obosit de-a dreptul), Con-stan-tin-es-cu (interminabil, să admitem, pentru prestaţia politică, meteorică, a posesorului), Bă-ses-cu (cel mai scurt, în condiţiile date) şi, în sfîrşit, Io-han-nis (habar n-am dacă așa se desparte și, la antologicele tăceri al împricinatului, nu m-aș aștepta, la o adică, să clarifice dilema). Silabe lungi şi scurte, accentuate şi neaccentuate, diftongi, semivocale, vocale cîte vrei, dificultăţi la despărţire etc. E limba română mai sofisticată decît engleza sau electorul mioritic mai vioi decît cel yankeu? În principiu, nici una, nici cealaltă. Noi sîntem un neam vorbăreț, ne place trăncăneala și răgazul locvace în prispa casei. Cu cît mai lungi cuvintele, inclusiv numele politicienilor, cu atît mai bine. Ai de unde să scoți noțiuni bășcălioase și termeni necesarmente injurioși. La fel ca americanii, ne vom juca foarte curînd la urne. Nu vom uita desigur, nici noi, nici ei, deși de pe poziții opuse, scurtimea și lungimea silabelor.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.