Trump și Harris

Alegerile americane aproape că mă obligă la un intermezzo în povestea drumului nostru prin Statele Unite (desfășurat la începutul toamnei). Cînd m-am întors în România, multă lume m-a întrebat, curioasă, cum se prezentau lucrurile acolo din punct de vedere politic, adică, mai precis: Trump sau Harris? Pentru ai noștri contează lucrurile esențiale și care ne pot influența în mod direct, iar în ultima vreme, cel puțin de la distanță, America a părut redusă la doar două dimensiuni, adică la cele două nume amintite. Nu sînt expert în politica americană, dar cum respectiva problemă nu e de ignorat în această perioadă, pot să amintesc puținele observații specifice pe care le-am putut face pe parcursul călătoriei.

Am văzut uneori pe șosele camionete care arborau steagul american cu numele TRUMP inscripționat pe el. Tot așa, am trecut pe lîngă indivizi care pichetau niște locuri, cu afișe pro-Trump. Rareori, am mai văzut și cîte un bărbat purtînd cunoscuta șapcă roșie cu numele candidatului republican. De fiecare dat am avut impresia că era vorba de marginali care se manifestau strident, conștienți, poate, că se află într-o tabără fără mari șanse de cîștig. Alegerile au dovedit contrariul. Afișe cu HARRIS am văzut și mai rar. De fapt, tensiunea politică nu se simțea, cel puțin prin locurile prin care am trecut și care, în fond, raportate la suprafața Americii, sînt de-a dreptul nesemnificative.

Eram într-un motel din California cînd a avut loc dezbaterea din 10 septembrie. Am deschis televizorul și am urmărit-o (poate că în România nu m-aș fi uitat). Am încercat să privesc lucrurile cît mai detașat, să fac abstracție de propriile convingeri, informații și dorințe. În aceste condiții, cel puțin în prima parte, Trump mi-a dat senzația că, deși e un tip care minte sfruntat și înșiră aberații, pare stăpîn pe situație, ca un cap de familie puternic, cam păcătos, plin de orgolii și idei fixe, dar care, la o adică, poate oferi o protecție. În schimb, doamna Harris îmi semăna cu o ONG-istă care, în mod indignat și cu disperare, încearcă să salveze nu știu ce specie de pui de broască țestoasă. Drept să spun, nu-mi plăcea deloc ce vedeam. În partea a doua mi s-a părut că ea a mai echilibrat, cumva, situația. În același timp, n-am avut vreo dovadă că de jur împrejur oamenii ar fi urmărit dezbaterea cu sufletul la gură, ca pe un meci de fotbal (așa cum, de fapt, nici la noi nu se mai prea întîmplă). Nu se auzeau alte televizoare, radiouri, strigăte sau comentarii cu voce tare.

La românii de acolo am întîlnit două opinii complet opuse. În Florida, cineva plecat în America din anii ’80 mi-a spus că, deși nu-l place în mod special pe Trump, votează mereu cu republicanii pentru că numai ei pot ține comunismul departe. În Las Vegas am vorbit cu un român ajuns în America de vreo 25 de ani, care mi-a spus că nici n-a urmărit dezbaterea, pentru că opiniile sale sînt oricum clare și că ar vota contra lui Trump chiar și dacă în dreptul candidatului democraților ar fi un scaun gol. Unii români au votat cu Trump mai degrabă pentru că au fost excedați de ideologiile aberante gen woke, emanate dinspre democrați. Alții l-au ales pentru că, la origine fiind imigranți, din instinct nu doresc concurența altor imigranți.

Anul trecut, la un hotel foarte înalt din New York, așteptam minute bune liftul cu care voiam să cobor. Cînd în sfîrșit liftul oprea la etajul meu și ușa i se deschidea, înăuntru vedeam o mulțime de oameni înghesuiți care mă priveau cu o oarecare spaimă. Le era frică să nu-i înghesui și eu mai mult. Dacă mă strecuram cumva înăuntru, cînd liftul oprea din nou la un etaj mai de jos eram și eu dintre aceia care priveau speriați la următorii pasageri potențiali, care așteptau și sperau să poată intra și ei. Cam așa e uneori și cu imigranții.

Am înțeles foarte bine și de ce mulți nu-i plac pe democrați și de ce n-au plăcut-o nici pe candidata lor. Ce mi s-a părut totuși greu de înțeles e cum de atîția oameni maturi își imaginează că problemele Americii se pot rezolva sau măcar atenua votînd un ins ca Trump. Ce-i drept, categorica înfrîngere a Kamalei Harris o descalifică din punct de vedere politic. Cînd vezi cum a pierdut, nu-ți mai poate părea prea rău că n-a ajuns președinte. Dacă o persoană cu experiența ei politică, în plină putere a vîrstei și cu un întreg sistem în spate, n-a putut să învingă un bătrîn fixist, pe cît de orgolios, pe atît de caraghios, te întrebi cît de reușită ar fi fost o eventuală prestație prezidențială a ei.

În orice caz, rămîne valabilă vorba de acum vreo opt ani a senatorului John McCain. El a fost întrebat atunci ce se va întîmpla cu America dacă va fi ales Trump. McCain a încercat să liniștească temerile, răspunzînd că America nu-i România. N-a avut intenția să-i jignească pe români. A vrut să spună că sistemul democratic și politic american e foarte bine înrădăcinat și puternic pentru a  fi pus în pericol de o simplă alegere a unui președinte nepotrivit, așa cum s-ar fi putut întîmpla într-o țară mai mică și cu o democrație nouă și fragilă, cum era România.           

Și chiar asta e impresia pe care America o dă la fața locului. E o putere prea mare pentru a putea fi perturbată serios chiar și dacă propriul președinte e „nepregătit pentru funcție”, așa cum îl definea celebrul jurnalist Bob Woodward, în concluzia uneia dintre cărțile sale dedicate primului mandat Trump. (Săptămîna viitoare voi relua descrierea a ceea ce am văzut din această țară mare,  adică voi povesti despre flamboaiantul New Orleans.)