Tu este prost, nu așa?

Deunăzi am recitit un pasaj antologic, de un umor nebun, din faimosul roman al lui Hašek – Peripeţiile bravului soldat Švejk în războiul mondial. El face parte din episodul în care destoinicul ostaş ceh al marii armate habsburgice, Josef Švejk, îmbracă – din pură curiozitate – o uniformă (inamică) rusă, găsită pe malul unui lac. Omul nostru vrea doar să vadă, în luciul apei, cum i-ar sta în straie militare ţariste. Suficient însă ca o patrulă de jandarmi austrieci să dea peste el şi să-l aresteze pe loc, în ciuda protestelor sale, drept... prizonier de război. Înainte să se dezmeticească, bravul soldat ajunge în faţa unei curţi marţiale a propriei oştiri, ca posibil spion rus. Aici începe povestirea de care spuneam mai devreme. Teribilul tribunal este prezidat de un general vienez, Fink von Finkenstein. Pe front, acesta dezvoltase mania organizării de „curţi marţiale ad-hoc”, ce veneau în flagrantă contradicţie chiar cu legile (oricum, dure) ale codului penal militar. „Judecăţile” sumare, puse la cale de individ, sfîrşeau negreşit în execuţii rapide, după moda timpului, prin spînzurare. Nimeni nu aştepta clarificări de vreun fel, nimeni nu se obosea cu investigaţii preliminare. „Tribunalul” purta un „dialog” edificator cu „inculpatul”, dialog care nu făcea decît să „confirme”, indiferent de explicaţiile victimei, acuzaţiile iniţiale. Ca atare, în cîteva ore, se pronunţa sentinţa (capitală), iar ea era pusă în aplicare în regim de urgenţă. Generalul o aducea mai întîi, desigur, la cunoştinţa „vinovatului”. Momentul avea sacralitatea sa distinctă şi von Finkenstein părea să trăiască pentru ea. Nici măcar nu mai folosea formula oficială, stablită pentru astfel de cazuri – „În numele Majestăţii Sale Imperiale, eşti condamnat la moarte!” –, ci, cu voluptate nedisimulată, rostea, mult mai simplu şi mai direct, cuvintele: „Te condamn la moarte prin spînzurare!”. Mai mult, personajul scrie lungi misive consoartei vieneze, în care detaliază „nostimada” din jurul execuţiilor amintite. El nu e un „băiat rău”, stricto sensu, ci un „original”, pus pe şotii horror.

Confruntat cu „rusul” Švejk, generalul îşi freacă mîinile de bucurie. Ce ocazie minunată de a se „distra”, mai ales că, de cînd ieşise din teatrul propriu-zis de operaţiuni, probabilitatea unor asemenea „evenimente” se diminuase considerabil! La toate explicaţiile bravului soldat, Fink von Finkenstein încuviinţează cu surîs bonom, anticipînd clipa de fericire extatică a pronunţării cumplitei sentinţe. Pe el nu-l interesează cîtuşi de puţin ideea derulării unei minime anchete, ci aşteaptă numai trecerea orelor de plicticoase „audieri”, pentru a-şi activa, în sfîrşit, adrenalina. Un maior din complet sugerează că poate ar fi bine totuşi să se transmită o telegramă la regimentul 91 ceh (din care Švejk susţine vehement că ar face parte) pentru a verifica veridicitatea declaraţiei. Maiorul realizase că se află în faţa unui inculpat accidental, a unui „dobitoc” fără îndoială, dar a unui „dobitoc nevinovat” (mai tîrziu îl va şi întreba pe Švejk, revelator, în ceha lui stricată: „Tu este prost, nu așa?”). Generalul refuză categoric, iniţial, dar apoi se gîndeşte că mica investigaţie ar putea duce la alte vinovăţii şi execuţii şi, implicit, la alte nebănuite voluptăţi. Din păcate pentru el însă, telegrama confirmă nevinovăţia bravului ostaş ceh. Turbat, generalul se năpusteşte – imediat după primirea veştii – în biroul maiorului „intrigant”, urlînd ca un apucat: „E doar vina dumitale! E doar vina dumitale!”. Răstoarnă mese şi scaune, neputînd să-şi regăsească stăpînirea de sine. Într-un tîrziu, se opreşte siderat, de parcă ar fi fost lovit de apoplexie (sau, dimpotrivă, de parcă ar fi fost străluminat de o ascunsă epifanie). Rosteşte lugubru, cu o tonalitate malefică în glas: „Şi totuşi am să-l spînzur!”. Pentru von Finkenstein, actul în sine rămîne valabil, „filozofiile”, „raţiunile” şi „conotaţiile” din jurul său pierzîndu-şi orice semnificaţie. Execuţia sui generis reprezintă fiinţarea ca atare, efectul ei social, militar şi psihologic fiind numai butaforie pură.

Am recitit acest episod pe fondul fierberilor politice româneşti specifice apropierii alegerilor. Candidații prezidențiali din acest an sînt – nu trebuie să o mai spun și eu – lamentabili. Oricare dintre ei va ieși „șef al statului” va purta o pălărie jenant de mare în raport cu nivelul său intelectual, moral, educațional etc. Și totuși, în ciuda gafelor gigantice pe care toți le fac la tot pasul, îi văd mergînd înainte cu nonșalanță, fără pic de stinghereală. Mecanica puterii e cea care le ghidează viața, iar nu, așa cum se bat cu pumnul în piept pentru a ne convinge, conștiința. În toți îl văd parcă pe von Finkenstein mîrîind în barbă, cu gîndul la românaşul mioritic în rolul lui Švejk: „Şi totuşi am să-l spînzur!”. Aştept să se ridice vreun „maior” ceva mai rațional, care să-l întrebe pe bravul european moldo-vlah: „Tu este prost, nu așa?”.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.