Tulburarea de stres post-traumatic la PSD

PSD a dat publicității, zilele trecute, un sondaj ale cărui cifre puteau fi lesne înlocuite cu îndemnul „Piedone, te rugăm, retrage-te!”. Un banner mare afișat în Piața Universității ar fi avut probabil un efect mai bun dat fiind că personajul e cunoscut pentru impresia foarte bună pe care și-o provoacă sieși. 

În paralel, președintele PNL, Nicolae Ciucă, se întreține într-un mod foarte prietenos cu primarul Capitalei la un meci de fotbal. Asta în timp ce candidatul penelist și concurent al lui Nicușor Dan e pe undeva prin peluză. 

În întîlniri cu presa, conducerea PNL explică tot felul de scheme savante prin care dl Ciucă poate ajunge președinte al României, vorbește despre majorități care exclud PSD, în CGMB din iunie sau, de la anul, din Palatul Victoria.

Peneliștii complotează senin întru frustrarea unui PSD care le-a oferit un colac de salvare atunci cînd i-a invitat să candideze pe liste comune la europarlamentare. Ce înțeleg foarte bine martorii lui Iohannis e că, din poziția de juniori ai coaliției, au libertatea să spună și să facă aproape orice. PSD, partenerul matur și major, nu poate. Dl Ciolacu e de-a dreptul amuzant cînd explică faptul că între cele două partide „nu s-a trecut linia roșie”. S-a trecut de mult, dar domnia-sa alege să nu vadă. 

PNL se bucură în prezent de libertatea pe care i-o oferă lipsa de alternative a PSD. Parteneri noi nu există – aritmetica parlamentară nu ajută. Și chiar dacă ar ajuta, AUR ar aduce cu sine o uriașă problemă de imagine, în timp ce USR nu are coșmaruri atît de complexe încît să se gîndească la o guvernare cu PSD înainte de parlamentare. Rămîne posibilitatea unui guvern minoritar, însă opțiunea asta ar fi doar un fel de tranziție păguboasă. Capacitatea de a distribui rente ar fi diminuată, iar deciziile majore de politici publice ar dispărea cu totul. 

Așadar, deși va fi cîștigător al primelor runde de alegeri de anul acesta, PSD este într-o situație complicată pe care insistă să o complice și mai mult. 

Cea mai mare spaimă a PSD sînt prezidențialele, evenimentul acela care, o dată la cinci ani, oferă partidului noi motive de stres post-traumatic. Sînt douăzeci de ani de cînd PSD nu a mai dat țării un președinte și – în teorie, cel puțin – i-a cam venit rîndul. Însă Marcel Ciolacu ezită – știe prea bine că într-o campanie pentru prezidențiale apar cele mai lungi cuțite. Biografia sa neclară, gafele neprovocate și ratările guvernării îl fac pe dl Ciolacu un candidat vulnerabil. 

Am să amintesc aici doar acel certificat de revoluționar obținut de domnia-sa în anii ’90, document care e și azi subiect de intense dezbateri și contorsiuni juridice.

În atari condiții, premierul se ferește să își anunțe candidatura la președinție deși mai sînt doar patru luni pînă la alegeri. Acesta este un semn grav de slăbiciune din partea unui partid a cărui principală frustrare vine din incapacitatea funciară de a cîștiga președinția. Și publicul vede asta. Fiecare zi în care PSD nu are candidat înseamnă voturi scurse spre contracandidați. Sigur, veți spune, dar nu e nimeni încă înscris în cursă. E adevărat, dar toți ceilalți au început deja campania. 

Ar fi și varianta în care PSD îl adoptă pe orfanul în-căutarea-unei-familii Mircea Geoană, însă, în eventualitatea unei victorii, dl Ciolacu va deveni instantaneu istorie. Nimic nu l-ar ține pe viitorul președinte Geoană să numească orice alt premier decît actualul. Iar pesediștii aliniați acum cuminți în spatele domnului Ciolacu vor reface frontul sub steagul noului șerif din oraș. La fel cum au făcut și cu Liviu Dragnea, și chiar cu Geoană cînd a pierdut alegerile. Modul în care dl Geoană a fost eliminat, în 2009, de la conducerea PSD e unul dintre cele mai mari exemple de cruzime din politica românească. Faptul că azi, în sondaje, cel puțin, e luat serios în calcul pentru Cotroceni e un fel de compensație istorică pentru că și istoria tinde uneori spre echilibru. 

PSD trece zilele astea printr-un soi de criză a succesului. Nu îl poate administra și lucrează intens la viitoare înfrîngeri care să îl salveze de obligația de a oferi rezultate pe măsura strategiei. Cu PNL ținut strîns de ceafă, aflat la guvernare și cu foarte probabila confirmare a statutului de cel mai mare partid la alegerile din iunie, PSD ar trebui, în  teorie, să dicteze regulile jocului. Însă mîna care controlează PNL e moale, guvernarea e în derivă (rostiți PNRR în preajma unui membru al Guvernului și apoi bucurați-vă de spectacol), iar în interiorul partidului se pregătește deja procesul de succesiune. Uitați-vă doar la zîmbetul Gabrielei Firea și ascultați-i tăcerea.