Un ghid viu, nu un GPS

„În timpul meu liber nu-mi spune nimeni ce să fac!” Mi-am amintit această replică rostită de un profesor citind un alt articol, în care un diriginte se plîngea că trebuie să adune semnături de la colegii profesori din consiliul clasei pentru a stabili nota la purtare a elevilor la sfîrșit de modul. Pentru cine nu știe, elevii primesc notă la purtare la finalul fiecărui modul de studiu dintre cele cinci cîte are anul școlar, iar această notă trebuie să întrunească acceptul tuturor profesorilor clasei. Tot consiliul clasei propune, dacă este cazul, consiliului profesoral scăderea notelor la purtare sub 7 (sau 8, în cazul liceelor pedagogice, teologice și militare). Consiliul clasei este reprezentat de totalitatea profesorilor care predau la o clasă, un reprezentant al părinților și un reprezentant ales prin vot al elevilor.

Nu insist neapărat asupra situației generate de nota la purtare și asupra birocrației de care se plîngea dirigintele care trebuia să adune semnăturile, ci mă gîndesc la situații mai generale care vizează un anumit model de raportare a unor profesori la actul profesional pe care îl desfășoară, pentru care semnează un contract de muncă și au o fișă a postului. Mai mult, unii acceptă sau chiar solicită să primească dirigenție, pentru care primesc un spor în plus la salariu. Să nu se înțeleagă că sînt pentru birocratizare și transformarea profesorului și a dirigintelui, în special, într-o mașinărie de completat diverse documente birocratice. Nu sînt, din contra, cred că ce se poate elimina trebuie eliminat sau simplificat, dar, pe de altă parte, cred și că unele aspecte trebuie privite mai nuanțat.

Există tipul de profesor care este convins că activitatea lui profesională trebuie să se reducă strict la predarea unor conținuturi, la evaluarea acestora și la notarea elevilor. Ceea ce nu concordă cu actul educațional, mult mai complex, care presupune nu doar transmitere de informație științifică, ci și formare de comportamente care au la baza lor seturi de valori, în conformitate cu, spre exemplu, profilul de formare al absolventului. Ca profesor, ai responsabilitatea aceasta mai complexă, de formare a caracterelor, a personalităților, act educațional care se împletește cu cel din familie, desigur.

Dacă tu, profesor de fizică, să zicem, dar aici puteți nota orice disciplină, pînă la urmă, mai mult sau mai puțin nuanțat, care ai și o clasă de care răspunzi ca diriginte, crezi că toată treaba ta este doar să predai legile fizicii mecanice sau ce conținuturi vor fi fiind în programă, apoi să tragi ușa după tine, te înșeli. Dacă nu ai chef să sprijini elevii să organizeze un bal al bobocilor, să zicem, respectiv să participi la el, pe motiv că este în afara programului tău de predare, te înșeli. Dacă mai și folosești replica cu care am deschis articolul, atunci cînd directorul poate te întreabă de ce nu ai coordonat vreo astfel de activitate sau de ce nu ai făcut la timp actele pentru burse sau de ce nu ai întrunit consiliul clasei pentru stabilirea notelor la purtare, ești în eroare gravă și nu prea ai ce căuta la catedră. Deși sînt de acord că față de norma de predare, 16 sau 18, după caz, pregătirea orelor consumă mult din timpul care mai rămîne pînă la cele 40 de ore din contractul de muncă, totuși, între aceste ore se numără și cele pe care ar trebui să le aloci unor astfel de activități, fie pur educaționale, fie chiar birocratice.

Voi lua, probabil, și unele bobîrnace datorită acestei poziții, dar mă simt obligat, prin prisma faptului că scriu despre realitățile sistemului, să pun oglinda și în fața acestor tipologii de profesori. Oameni buni, sigur, uneori sîntem excedați, uneori este mult de muncit, uneori am vrea să stăm și să lenevim și să ne vină banii de trai pe card din eter, dar viața nu este doar un dolce far niente, presupune să ne achităm și de responsabilități, să ne fie uneori mai greu decît alteori, să alegem prioritățile sau să fim obosiți. Indiferent de profesia pe care o avem. Iar profesia de profesor, pentru că am mai spus, nu îmi place să o idilizez folosind termenul dascăl, are particularitățile sale. Să spui că în timpul tău liber nu îți comandă nimeni ce să faci este o aroganță, ca să nu spun o obrăznicie, cînd tu nu ți-ai efectuat obligațiile profesionale, chiar dacă ai stat și ai predat 18 ore.

A fi profesor înseamnă mai mult decît simpla transmitere a cunoștințelor academice. Profesia implică, de asemenea, o componentă formativă cel puțin la fel de importantă, care presupune nu doar educația formală, ci și dezvoltarea personalității și caracterului elevilor. Responsabilitățile unui profesor, în special ale unui diriginte, includ activități complementare ce construiesc un ecosistem educativ sănătos și echilibrat, iar acestea nu pot fi evitate sub pretextul că nu fac parte din programa școlară. Rolul de educator, acceptat prin contractul de muncă, și înțelegerea funcției sociale de profesor presupun o implicare activă, constantă și responsabilă, atît în fața elevilor, cît și a întregii comunități educaționale.

A adopta o atitudine distantă sau detașată față de aceste obligații înseamnă fie superficialitate, fie o neînțelegere a naturii profesiei, reducînd-o la o simplă execuție de sarcini. Desigur, nu este vorba de o glorificare a birocratizării excesive, dar nici de ignorarea aspectelor care dau sens actului educațional. Aș mai adăuga faptul că profesorii ar putea să conștientizeze că orice contribuție adusă pe plan educațional reflectă un model pentru elevi și reprezintă o componentă de neînlocuit în formarea lor. Chiar și achitarea de sarcini birocratice. Educația este un proces complex, iar profesorul trebuie să îmbrățișeze acest rol complet, nu doar ca un simplu transmițător de cunoștințe, ci ca un ghid în viața elevilor. Un ghid viu, nu un GPS cu voce metalică.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.