Votul e ca focul

Cum am întrerupt serialul despre călătoria în America pentru a vorbi despre alegerile americane, îl voi întrerupe încă o dată, din pricina ciudatelor alegeri prezidențiale din România. Pe vremuri, un banc spunea că, asemeni Statelor Unite, și România e țara tuturor posibilităților. În America a fost ales un populist binecunoscut. În România, cîștigător al primului tur este un populist necunoscut (ceea ce e un paradox). Nu sînt adeptul teoriilor conspirației, dar aici pare cît se poate de clar că avem de-a face cu un experiment rusesc. Să nu fim naivi, pentru că în chestiunile politice naivitatea poate fi de-a dreptul păcătoasă. Ce se întîmplă nu are nici o legătură cu  democrația, ci cu umbra războiului din apropiere. 

Candidatul care a lucrat mulți ani la Viena (oraș vestit ca placă turnantă a spionajului de toate felurile) s-a ales probabil de acolo cu ceva experiență mai puțin obișnuită. Malformația majoră e însă legată de faptul că cel despre care vorbim a apărut prin surprindere pentru mai toți cei care nu l-au votat, ca un iepure scos din pălărie. Nu a urmat căile normale prin care să se facă cunoscut de majoritatea electoratului. Nu a participat în mod semnificativ la dezbateri în văzul lumii. În general, s-a adresat pe căi separate doar unor membri ai electoratului bine țintiți, evitînd reflectoarele principale, canalele importante ale presei, televiziunile, unde s-ar fi putut face cunoscut unui public mai larg. N-a dat ocazia să fie luat la întrebări în mod serios, așa încît oamenii să știe cu cine au de-a face. A circulat și a crescut pe sub radar, cum bine s-a exprimat o jurnalistă. A apelat doar la sensibilitățile unor categorii sau unor persoane, după metoda folosită și la Brexit. Democrația fără dezbateri nu e democrație. Genul acesta de candidați acuză de obicei manevrele oculte ale „sistemului“. În cazul de față, candidatul însuși a ocultat forumurile și procedurile democrației. Chiar dacă nu s-a dovedit că apariția sa bruscă pe primul loc a fost obținută prin procedee ilegale, ea e cu siguranță ilegitimă și frustrantă pentru o bună parte a electoratului. Cum ai putea deveni „președintele tuturor românilor“ fără ca ei să te cunoască decît după alegeri? Democrația trebuie să fie un sistem deschis, accesibil tuturor, nu o cabală.

Din declarațiile președintelui Iohannis, nici serviciile secrete n-au semnalat la timp autorităților fenomenul. Faptul e cu atît mai grav, cu cît acum patru ani, în mod similar, un întreg partid a apărut aproape ca din neant, depășind cu mult numărul de voturi necesar intrării în Parlament. 

Fulminanta traiectorie a noului candidat nu se putea produce fără fonduri și susțineri serioase. De unde și cum? Aici sînt o mulțime de lucruri pe care instituțiile statului trebuie să le investigheze, măcar acum.

Chiar cei de la AUR (care se vor fi simțit trădați în misiunea lor) au denunțat felul în care s-a făcut ascensiunea respectivului candidat, prin ferme de troli și boți performanți folosiți anterior de Diana Șoșoacă.   

Dincolo de asta însă, acum patru ani încercam să-i combat pe cei care spuneau că nu vor să voteze pentru că nu există un candidat așa cum și-ar dori. Scriam că, cel puțin în zona noastră geografică și în perioada asta, nu votezi ca să-ți fie mai bine, ci ca să nu-ți fie mai rău. Abținerea de la vot poate fi costisitoare. Votul e o formă de a întreține și de a păzi democrația, de a preveni degradarea ei. Iar un candidat, așa cum scria odată fostul nostru coleg Cristian Ghinea, trebuie doar votat pentru unele calități și nu ales ca un viitor mire sau mireasă. Pretențiile exagerate nu-și au rostul. De asemenea, votul nu trebuie să fie un moft, un capriciu. Nu ar trebui să alegi un candidat doar pe ochi frumoși. Nu poți vota cu cineva nici dacă nu ai un minim de informații despre el. La fel, nu votezi vreun candidat obscur sau exotic, doar ca să te simți cu conștiința curată. Mi se pare că votul, deși secret și nechestionabil, nu e de fapt ceva strict personal. Votezi și cu gîndul la cei din jur, la copiii sau la vîrstnicii din jurul tău. Și ei depind de votul tău, așa cum și tu depinzi într-o oarecare măsură de votul altora. 

Tot așa, mult invocata formulă a vremurilor noastre „Nu votez pentru că nu am cu cine“ mi se pare că denotă o deficiență în înțelegerea democrației, un soi de nepregătire civică. Mai rău, atunci cînd pe listă sînt peste zece candidați și cineva îți spune că nu votează pentru că nici unul dintre ei nu e de votat, chiar dacă îi înțelegi dezamăgirea, nu poți să nu te gîndești și că așteaptă să apară vreun salvator extrem de charismatic, adică un potențial dictator. Și la o adică, ar vota cu un așa salvator, fără rezerve. Ca un aviz pentru cei tineri mai ales, aș spune: cu votul nu-i de joacă. E ca focul. Ți se pare că faci un biet experiment și te trezești într-un adevărat incendiu. Nu e ceva de neluat în serios, pentru că oricînd și oriunde poate duce nu doar la situații neplăcute, ci și la adevărate catastrofe. Pînă la urmă, votul se asociază cu responsabilitatea.