Dosarul de Securitate al Hertei Müller

Deschis în 1983 şi activ mult după emigrarea ei în Republica Federală Germania în 1987, dosarul de supraveghere al Hertei Müller dezvăluie informaţii impresionante despre tacticile, metodele şi tehnologiile folosite de Securitate. Volumul de faţă oferă o analiză aprofundată a acestui dosar şi a altora corelate, în care sursele fie o spionau pe Herta Müller, fie îi erau prieteni, aşadar supuse automat supravegherii.

Pe 9 martie 1962, fix la ora 15,30, doi ofițeri de Securitate sub acoperire îl ridicau pe Hans Mokka (1912‑1999) chiar de pe drumul către gară. Tocmai ieşise din casă ca să meargă în satul Giarmata, unde avea un contract de cîntat, dar în cîteva minute a ajuns într‑una din camerele de interogatoriu de la sediul Securității de pe bulevardul Leontin Sălăjan din Timișoara. Ofițerii Petru Janto (1931‑1991) și Ștefan Saray l‑au interogat vreme de treisprezece ore și jumătate, pînă la primele ore ale dimineții de 10 martie, cînd și‑au atins în sfîrșit scopul. Un Mokka frînt implora pentru șansa de a‑și arăta loialitatea față de România comunistă prin semnarea unui angajament de colaborare.

Verificarea

Securitatea îl supraveghease pe Mokka vreme de trei ani, adunînd informații despre activitățile lui din trecut și din prezent, care s‑au dovedit a fi un material de șantaj util, de folosit la viitoarea sa arestare. În propunerea de recrutare, înaintată spre aprobare pe 12 decembrie 1961, Janto și Saray se refereau la candidatul lor ca fiind ales dintr‑un grup de alți potențiali candidați pe care îi verificaseră. Mokka avea talente multiple și, ca atare, avea o sferă largă de influență și mai multe posibilități operaționale printre cîntăreți, actori și scriitori. În 1946, după ce s‑a întors din prizonieratul din Rusia, a fost angajat să cînte în corul Operei de Stat din Timișoara, iar în 1957 s‑a transferat la Teatrul German de Stat, unde s‑a dovedit a fi, potrivit unor referințe, un actor mediocru. Fiind și un scriitor prolific, îi cunoștea pe cei mai mulți dintre scriitorii de limbă germană și maghiară din Timișoara și frecventa întrunirile literare, atît ale AMG, cît și ale cercului literar maghiar.

Prietenii și soția lui, Irene Mokka (1915‑1973), au avut și ei un rol important în alegerea lui drept cel mai bun candidat pentru a colabora cu Securitatea. Scriitorul Robert Reiter, prietenul de‑o viață al lui Mokka, și familia Stein, amîndoi redactori la ziarul de limbă germană Die Wahrheit, urmau să devină obiectivele lui. La fel de atractive pentru Securitate erau și spectacolele și concertele lui Mokka de pe teritoriul Transilvaniei, pe unde avea prieteni și deci ocazii suplimentare de a oferi informații valoroase despre etnicii germani, dincolo de zona Banatului. Recrutarea lui Mokka era necesară, potrivit lui Janto și Saray, deoarece Securitatea avea un singur informator la Teatrul German, SIEGFRIED HUGO, și nici unul la ziar și în cercurile literare. Tonul de urgență al ofițerilor denota incredulitate și nevoia de a acționa imediat pentru a infiltra aceste domenii în care ar fi putut roi naționaliștii și fasciștii.

Mokka avea și un trecut fascist complicat, plin de aspecte pe care Janto și Saray intenționau să le manipuleze pentru a‑l convinge pe candidat să accepte ramura de măslin a colaborării. Informaţiile compromițătoare pe care le adunaseră ofițerii înainte de interogatoriul lui Mokka s‑au dovedit a fi chiar mai incriminatoare decît se așteptau. Referințele din dosar îl descriau pe Mokka drept un naționalist, dar nu unul fanatic, și o persoană care dorea să‑și asigure situația profesională și familială în orice circumstanțe. Potrivit materialului obținut de Janto și Saray, Mokka, asemenea multor altor compatrioți germani, se înrolase în Waffen‑SS în 1943 și servise în armata germană pînă în 1945, cînd a fost capturat de sovietici. Despre această perioadă din viața lui Mokka existau puține informații, iar ofițerii au profitat de ocazie pentru a‑l pune să vorbească despre ea în timpul interogatoriului.

Înainte de a‑l ridica pe Mokka în acea zi fatală de 9 mai 1962, Janto și Saray studiaseră cele cîteva documente referitoare la trecutul lui nazist pe care le arhivaseră în nou‑deschisul dosar al candidatului. Cel mai vechi document referitor la implicarea nazistă a lui Mokka era cererea sa de a fi scutit de muncă în folosul comunității, adresată șefului Inspectoratului Regional de Miliție din Timișoara și datată 4 octombrie 1946. În acest document, plin de falsuri și de neconcordanțe, Mokka arăta că nu servise niciodată în SS și în nici o altă organizație militară a Reich-ului german. Susținea că după înrolarea sa în armata germană fusese doar actor la teatrul Süd‑Ost. Pe 20 februarie 1945 a fost luat prizonier și dus în Rusia, unde a lucrat ca traducător la un centru rusesc de comandă însărcinat cu rechizițiile. Vorbea fluent germana și maghiara, dar nu e clar ce fel de servicii de traducere le făcea rușilor. Potrivit aceluiași document, Mokka declara că fusese eliberat din prizonierat pe motiv de boală (cenzurat în dosar) și că s‑a întors acasă pe 6 septembrie 1946. Între timp se recuperase și se prezentase, așa cum cerea legea, la Cercul Teritorial Timiș‑Torontal, care îl direcționase apoi la Inspectoratul Regional de Miliție.

Inspectorul Regional de Miliție, aparent neconvins total de povestea lui Mokka, a cerut informații suplimentare cu privire la activitatea lui din timpul războiului din orașul natal, Freidorf. Răspunsul venit de la șeful Miliției din Freidorf avea un potențial devastator, zugrăvind o imagine diferită și corectată față de cele declarate de Mokka. Șeful Miliției, Florea Coiman, arăta că „pe 28 iulie 1943, germanul Mokka s‑a înrolat în armata lui Hitler de bunăvoie și a servit interesele naziștilor pînă pe 6 iulie 1946, cînd s‑a întors acasă. Acest german a fost un membru devotat al Grupului Etnic German [GEG] din Freidorf în vremea lui Hitler”. Coiman mai spunea și că fratele lui Mokka murise luptînd pentru nemți (MAYER, 340).

Un articol de ziar scris de Franz Keller, „Ein Stück Herz in jedem Lied” („O bucată de inimă în fiecare cîntec”), care apăruse în ziarul nazist Südostdeutsche Tageszeitung pe 25 iulie 1943, confirma declarația lui Coiman că Mokka plecase voluntar în armata germană. În acest articol, Keller laudă înrolarea în Waffen‑SS a popularului cîntăreț local Mokka, care încîntase mulți spectatori pînă la acel moment. Un acord încheiat între Hitler și aliatul său, mareșalul Ion Antonescu, pe 1 martie 1943 le permitea germanilor din România să aleagă dacă doreau să rămînă în armata română sau să se înroleze în armata germană. Sub influența tot mai fanatică a GEG, care la acel moment nazificase deja întreaga presă de limbă germană, școlile și toate aspectele de viață ale comunităților germane din Transilvania și Banat, 80% din germanii cetățeni români aleseseră să sprijine efortul german de război. Mokka și fratele lui s‑au alăturat curentului.

În plus, răspunsul lui Coiman către Inspectorul Regional de Miliție din Timișoara arată și altă inadvertență din scrisoarea lui Mokka: data reîntoarcerii lui din captivitatea rusească. Coiman vorbește despre 6 iulie 1946, în vreme ce Mokka indicase data de 6 septembrie 1946. Cele două luni diferență erau semnificative în climatul volatil al României de la sfîrșitul celui de‑al Doilea Război Mondial. Ca etnic german care fusese înrolat și luptase în armata germană, Mokka era obligat prin lege să anunțe autoritățile despre întoarcerea sa pînă la data la care îi scria inspectorului de la Inspectoratul Regional de Miliție, 4 octombrie 1946. De fapt, Comisia Aliată de Control sovietică ceruse ca acei germani din România care scăpaseră sau fuseseră excluși, în ianuarie 1945, de la deportarea la muncă forțată în URSS, ca reparație de război, să fie din nou mobilizați și folosiți la munca de reconstrucție exclusiv pe teritoriul României. Așa cum stipula proiectul de lege, se aplicau aceleași reguli de recrutare și de mobilizare ca în cazul deportării menționate mai sus.

Miliția în orașe și jandarmeria în zona rurală trebuiau să mobilizeze bărbații cu vîrste între 17 și 45 de ani și femeile cu vîrste între 18 și 30 de ani, să îi organizeze în brigăzi de lucru și să îi păzească. Ministerul Afacerilor Interne stabilea durata muncii de reconstrucție. Cît despre munca pe care o prestau bărbații și femeile respective, aceasta, se spunea în proiectul de lege, trebuia să fie conformă cu aptitudinile și specializările lor profesionale. Profesorii universitari, doctorii, avocații și inginerii, spre exemplu, trebuiau folosiți potrivit cu pregătirea lor profesională. Femeile, pe de altă parte, trebuiau să lucreze în ramura administrativă a brigăzilor, ca îngrijitoare sau infirmiere ori să presteze alte munci de natură socială.

Germanii din România care erau internați erau plătiți pentru munca lor, dar 25% din salariu le era dedus pentru a acoperi costurile cu mîncarea, igiena și curățenia. Li se puteau acorda permisii, dar, pentru a le obține, deținuții trebuiau să aibă o justificare solidă de natură familială și să fi avut o purtare bună. Existau și unele excepții de la mobilizare, stipulate în articolul 11: femeile cu copii sub vîrsta de un an, cei care fuseseră deja scutiți, femeile însărcinate (de la a cincea lună în sus), bărbații români căsătoriți cu femei de etnie germană și bărbații germani căsătoriți cu românce. Nu e clar dacă această disparitate între bărbații germani și femeile germane căsătoriți/e cu români/ce e o contradicție sau o eroare, dat fiind că bărbații de etnie română nu se calificau pe baza etniei lor.

Așadar, Mokka, care se întorsese din prizonieratul rusesc în 1946, era eligibil pentru mobilizare, ceea ce explică scrisoarea sa către inspectorul de Miliție și cele două justificări pe care le invocă în apărarea sa – că nu luptase niciodată în Waffen‑SS și că s‑a întors bolnav din captivitate –, dintre care cel puțin una se dovedise a fi falsă.

(fragment din volumul Dosarul de Securitate al Hertei Müller. O poveste din arhive despre supravegherea din România comunistă, volum distins cu Premiul „George Blazyca“ al Asociaţiei Britanice de Studii Slavone şi Est-Europene (BASEES) și aflat în curs de apariție, în traducerea Alinei Pavelescu și cu un Cuvînt înainte de Alison Lewis, la Editura Polirom)

Valentina Glajar este profesoară de germanistică și profesoară onorifică de studii internaționale la Texas State University, San Marcos. A publicat, ca autoare unică sau în colaborare, mai multe volume despre opera Hertei Müller, imaginea romilor în cultura europeană, Holocaustul din România, imaginea femeilor est‑europene în cultura occidentală ș.a. În prezent este implicată într‑un proiect arhivistic despre spioni germani din România în dosarele declasificate CIA și cele ale Securității.

Credit foto Hans Mokka: Wikimedia Commons