100

Numărul din titlu este cel al articolelor scrise la rubrica „Vîrsta medie“, întîi în Dilema veche, iar din martie în Dilema. Acum cinci ani, rubrica aceasta a fost o idee creionată în aeroport, pe o foaie ruptă în grabă dintr-un caiet, singura pe care o aveam la mine și care a sfîrșit scrisă înghesuit, în toate sensurile.

Plecam în Germania să vizitez o prietenă bună din copilărie, cu care fusesem colegă nu mai puțin de 15 ani, dacă îi numărăm și pe cei de grădiniță. Din TVR îmi luasem o lună de concediu – era, de fapt, un concediu vechi de doi ani, rămas neefectuat. Colaboram deja la Dilema veche de șase ani, trimiteam din cînd în cînd reportaje, articole de opinie sau texte pentru Dosarele ori anchetele la care eram solicitată de actualii mei colegi. Mă pasionau psihologia, înțelegerea modului în care se construiesc și se mențin (de multe ori absurd, nociv) relațiile interumane, ce putem influența din ce ni se întîmplă și cum să facem să rupem niște tipare care ne-au îmbrățișat ca o caracatiță înfocată și nu ne mai lasă să respirăm. Urma să împlinesc 40 de ani, iar acea vîrstă m-a speriat ca nici o alta de după. Era devreme și tîrziu în același timp, priveam în jur și senzația de inadecvare și de neadaptare îmi răpea, încet-încet, din motivație. Mă întrebam dacă mai simt și alții la fel – că ceva, undeva, nu s-a potrivit. Că au prins ultima parte, cea mai grea, din comunism, iar apoi au deschis ochii brusc într-o democrație debusolantă, pentru care nu i-a pregătit nimeni. Mă gîndeam la o rubrică pentru toți neînțeleșii, care au pierdut nevoia și energia de a se mai explica. Și care nu să aprobe, dar să normalizeze renunțarea, alegerile greșite, neputința.

Derulînd timpul înainte, cu sunet de bandă întoarsă cu capătul de la creion, „Vîrsta medie“ a început trei ani (lungi și grei) mai tîrziu. Unele lucruri schițate atunci pe hîrtie chiar au devenit subiecte, altele doar m-au făcut ulterior să zîmbesc. Recunosc, am folosit rubrica asta ca să-mi clarific mie niște lucruri, să reglez niște polițe reale sau imaginare, uneori cu cuțitul prea ascuțit, alteori complet bont. Mi-au scris și m-au recunoscut în spațiul public mai mulți oameni decît în 16 ani de televiziune la un loc. Au mai și ripostat cîțiva – criticile le țin minte pe toate. Am reușit o singură dată să predau o rubrică în avans. Nu am niciodată o listă de posibile subiecte în minte. Cred că articolul de față este singurul la care m-am gîndit de ceva timp, ca la o bornă de care te poți agăța cînd picioarele nu te mai țin, mirîndu-te că ai ajuns atît de departe.

De cînd am început rubrica nu am mai scris nimic pentru mine. E ca și cînd a pus monopol pe orice urmă de creativitate aș mai avea. Calculatorul se deschide automat la pagina cu „Vîrsta medie“, unde nu apare tastat nimic pînă la deadline. Am obținut anul trecut o rezidență literară de o lună în Ungaria, cu proiectul unei cărți de proză scurtă, care a rămas în același stadiu de cînd m-am întors – cinci povești scrise, nici măcar editate. Atît mi s-a cerut atunci. Anul acesta merg la Iași într-una dintre Rezidențele FILIT, pe care mi-am dorit-o tare mult. Am cîștigat-o pentru poezie. Sper să fie ceva mai bine. Dacă nu, înseamnă că doar mă pricep de minune să descriu cum vor arăta lucrurile care nu se vor mai întîmpla niciodată.

Teoretic, putem spune că trăiesc din scris. Lucrez la o revistă, am scos cîteva cărți și îmi place să cred că și pentru cele în lucru aș găsi niște edituri dornice să le publice. Dar cel mai bine, mai autentic și mai consecvent am scris cînd aveam o altă meserie și timpul pentru așa ceva trebuia rupt, uneori smuls, din alte locuri. Cînd existau așa de mulți oameni nepotriviți în viața mea încît lumea mi se părea un tărîm cu adevărat îngrozitor. Cînd am mers atîția ani într-un loc de muncă fără să fiu fericită nici măcar o zi. Credeam că asta e normalitatea. Acum mi-am pierdut această anduranță, vîrsta de mijloc a venit pentru mine cu un doctorat în plecări. Nu am nici un motiv concret să mă plîng. Doar că plăcerea și motivația de a scrie s-au risipit la un moment dat, au alunecat ca niște pești micuți și vioi prin ochiurile unui năvod prea permisiv.

Îmi asum tonul confesiv din acest articol, cred că o dată la 100 de numere orice ar trebui să fie permis. Închei spunîndu-le celor care își doresc să publice o (altă) carte sau să-și vadă numele în reviste că timpul furat pentru scris, cel care nici nu există pe ceas, dimineața devreme sau după miezul nopții, în pauza de masă de la muncă sau așteptînd copiii de la școală o să fie întotdeauna adevăratul pact ascuns cu bucuria. Restul nu mai e o pasiune – ci o meserie, o obligație, un (alt) deadline.