Sînt cîteva orașe din Europa în care m-aș reîntoarce oricînd cu plăcere pentru că îmi dau un sentiment reconfortant de loc în care aș putea trăi relaxat, mi-aș regăsi o identitate pe care simt uneori că mi-am pierdut-o în București (orașul meu natal). Unele sînt capitale, altele sînt orașe mai mici, adevărul este că, în ultima vreme, prefer orașele mici, însă e o chestiune care ține de vîrstă. Unul dintre ele este Berlin, un oraș de care veșnic mi-e dor. „Cum? Nu-ți place la Paris? Sau la Roma?”, mă întreabă prietenii. Nu, mie îmi place la Berlin. Iată cîteva ipostaze ale orașului.
# Berlinul e plin de turiști, indiferent de sezon, însă de multe ori nu-i recunoști pe stradă, nu-i vezi bulucindu-se ca la Paris și afișîndu-și cu ostentație statutul de turist. O explicație ar fi faptul că Berlinul are mai multe centre de interes, culturale și nu numai, aflate la o distanță destul de mare unele de altele, așa că turiștii sînt nevoiți să folosească trenurile S-Bahn și U-Bahn, să se amestece cu berlinezii. În plus, mai e și senzația că ești înghițit de un oraș cosmopolit și că, într-un timp extrem de scurt, începi să-i aparții.
# Într-un supermarket de lîngă Alexanderplatz, alintată de berlinezi Alex, tinerii cumpără bere la 50 de cenți doza, ca să o bea pe bordură. În Berlin poți bea în spațiile publice oriunde și în orice condiții, nu vine nici un jandarm să te ia la rost că ai încălcat legea și să-ți facă process-verbal, cum ni se întîmpla, în adolescență, în parcul Cișmigiu. Așadar, se bea bere nu doar în Alexanderplatz – loc de întîlnire și de șuete, poți vedea, de pildă, în S-Bahn, oameni la costum care se întorc de la job, deschid cîte o sticlă de bere rece și dau noroc. Atitudinea berlinezilor e, în general, extrem de relaxată, par oameni care se bucură de orașul lor. Se adună în Alexanderplatz seară de seară, fără vreun scop anume, aparent nu se întîmplă nimic aici, în afară de spectacolul stradal oferit de artiști de toate genurile care strîng mărunțiș pentru bere, mîncare sau „for weed” – „pentru iarbă” (cum scria pe o pancartă a unui hippie destul de fumat deja, însă nimeni nu avea nimic să-i reproșeze). Alexanderplatz este o piață oarecum gri, rece, comunistă, cu o mască occidentală, înconjurată de zeci de magazine, fast-food-uri și buticuri cu haine de firmă și de fițe, mirosind amestecat a cîrnați, prăjeli, burgeri, noodles chinezești, condimente indiene și a toate aromele din lume. Într-un colț, un ucrainean cîntă la chitară și un domn în vîrstă în cărucior cu rotile e un fel de promoter – îi face galerie și adună public. Chiar în mijloc, un grup de artiști se joacă cu focul, jonglează spectaculos cu torțe aprinse. Într-un pasaj, un puști spune într-o engleză aproximativă că n-a mai mîncat de trei zile și desenează pe asfalt, pe teme sociale și politice. De data asta, promoter-ul e un cîine. Toate aceste lucruri se întîmplă în paralel și par să nu se sfîrșească niciodată – dacă se termină ceva, începe altceva.
# La ora zece seara, toate pub-urile și berăriile sînt pline. Văd cupluri de 60-70 ani care se simt bine în fața halbelor cu spuma lor regulamentară, perfectă, și mă gîndesc cu amărăciune la părinții mei din România și la alții asemeni lor care nu au parte de o astfel de stare de normalitate. Mă așez la o mică berărie, pe colț, unde scrie că ei produc berea „în casă”. Sînt doar trei mese pe trotuar, însă vînzoleala de aici are ceva aparte, ori e un vad bun, ori berea e foarte bună. Observ la masa de alături doi bătrînei care își beau berea în tihnă, povestesc de-ale lor, probabil deapănă niște amintiri, căci au o atitudine ușor nostalgică (pentru că nu vorbesc germana, încerc să deduc stări, povești, relații între oameni). La un moment dat, unul se ridică și pleacă. Descopăr că celălalt are un șorț în față, vine la masa mea, mă întreabă dacă mi s-a luat comanda. Ne conversăm un pic, vorbește, ca majoritatea berlinezilor, o engleză remarcabilă. E patronul, îmi aduce zîmbitor cea mai bună bere pe care am băut-o vreodată.
# La Monumentul Holocaustului, în labirintul de blocuri cenușii din piatră din ce în ce mai înalte, care te apasă, te sufocă, ești asaltat și „vînat” de diferiți oameni care îți cer să semnezi petiții sau să faci mici donații pentru toți nenorociții lumii – de la înfometații din Somalia la sinistrații din Nepal. Într-o margine, cocoțați pe pietre, cu doze de Cola în mînă, o clasă de copii învață de la o profesoară despre cei șase milioane de evrei uciși în timpul Holocaustului. Vizavi, la terasele unor sud-americani „cu vedere” la monument, asiști la o sută de moduri diferite de a-ți agăța clienții din stradă. Băiatul e convingător și nu repetă niciodată aceeași replică, o personalizează în funcție de turiștii care trec pe lîngă el. Iau masă lîngă un cuplu de polonezi, îmbrăcați destul de prăpădit, care își numără mărunțișul și împart o pizza Margherita, și alături de un Trabant vopsit în culorii fistichii care îți propune un tur inedit al Berlinului de Est.
# La Poarta Brandenburg, se fac tradiționalele poze (sau selfie cu stick), în timp ce un domn cîntă nostalgic la flașnetă. O familie numeroasă de indieni se înghesuie ca să încapă toată în poză – sînt trei generații, de la copii de cinci ani la străbunicii de peste optzeci, unii îmbrăcați în costume tradiționale, toți zîmbind larg, dezvelindu-și dinții albi.
# Mă gîndesc la destinul atît de special al acestui oraș, distrus aproape în totalitate de bombardamente, apoi refăcut, distrus parțial de comunism, acum încă în curs de refacere, și la faptul că reconstrucția le-a intrat berlinezilor în sînge, au acceptat-o ca pe un dat, în timp ce mă îndrept spre Checkpoint Charlie, așteptîndu-mă să găsesc aici măcar un fragment din Zid. Nu există, însă sînt multe fotografii, un muzeu al Zidului și o barieră simbolică între Est și Vest unde păzesc doi soldați „americani”, înconjurați de o mică mulțime de turiști. O fotografie cu ei costă 3 euro, în schimbul acesteia soldații-actori oferă un adevărat spectacol.
# Sînt aproape 15 grade pe malul rîului Spree, am aterizat din iarna de la noi în primăvara care s-a rătăcit pe aici, oamenii care nu au vreo treabă anume stau pe bănci la soare, fac jogging, plimbă cărucioare cu copii sau cîini. Soarele se cerne într-un anume fel, o ploaie călduță de lumină de care mi-a fost atît de dor în ultimele luni. Nu se aud zgomotele străzii, nici claxoane, e doar liniște, tulburată din cînd în cînd de acordurile îndepărtate de flaut ale fetei care cîntă de una singură sub podul din apropiere, muzica îți picură în urechi. Ne inundă o stare de bine. Sub un alt pod, un homeless și-a amenajat o mică gospodărie – are un cort și o bicicletă, pe ghidonul bicicletei sînt întinse cîteva rufe la uscat, ai senzația că acolo e cineva care a venit în vacanță.
# Bicicliștii din Berlin sînt de toate vîrstele, însă în special tineri între 20 și 35 de ani. Acei tineri care ziua merg la job, iar noaptea bat orașul dintr-o parte în alta, în căutarea lucrurilor care se întîmplă și care nu sînt deloc puține. Și pentru că Berlinul nu are un singur centru unde să te poți distra, ci mai multe, distanțele sînt mari și se parcurg cu bicicleta. Am văzut și oameni trecuți de 60 de ani, și doamne supraponderale în fuste scurte, și hippioți, și bărbați cu alură de manageri, îmbrăcați în costume de firmă. Ținuta de pe bicicletă e de obicei cea de stradă, nu există „costume” speciale și atitudini sportive, rareori mai vezi cîte o cască, fetele nu renunță nici măcar la tocuri. Nimeni nu face bravadă din faptul că se deplasează cu bicicleta, e pur și simplu un mod de a-ți locui orașul.
# Un oraș aparent haotic și creativ, dar care are la bază o solidă disciplină nemțească. Un oraș divizat și reunificat unde poți simți, în același timp, un socialism „lejer”, familiar și oarecum reconfortant pentru că-ți trezește amintiri adînc îngropate în memorie, dar și Occidentul „adevărat”, la care visam noi, toți cei din Est. Însă, înainte de toate, un oraș viu, efervescent, de care ți se face dor încă de dinainte de a-l părăsi, încă din momentele în care îl străbați, așteptîndu-te ca la fiecare colț de stradă să descoperi ceva nou.
.jpg)
.webp)
.jpg)
.jpg)