Cartelul dopaminei

Cu mai bine de două decenii în urmă, pentru a mă documenta în vederea lucrării de licență, frecventam cele cîteva Internet Café-uri deschise în Cluj. Calculatoarele nu erau grozave și se blocau mai mereu, dar existau cafea bună și fotolii confortabile. Nu cred că am stat vreodată mai mult de o oră. Ca să citez un prieten jurnalist, pe vremea aceea „se termina Internetul”, la un moment dat nu știai ce să mai cauți. În cîțiva ani care au trecut foarte repede, acest Internet a ajuns în casele tuturor și pe telefoane. Cînd a apărut Facebook, nu prea îi vedeam utilitatea, existau deja blog-urile și legăturile dintre ele. Apoi am zis că Instagram-ul este în plus, nu înțelegeam de ce ar dori să se uite cineva doar la imagini pătrate. Iar, în prezent, cred că TikTok-ul nu mă va prinde niciodată, deși mi se spune că, pe rețelele sociale, filmările au cea mai mare căutare.

Citesc pe The Honest Broker, blog-ul lui Ted Gioia, un critic de muzică, pianist și scriitor urmărit pentru opiniile sale despre cultură și societate, cum că, dacă în trecut se credea despre divertisment că ar fi inamicul artei (adică să dai publicului ceea ce își dorește, nu să formulezi tu cerințe de la el), acum sîntem într-o eră a „post-entertainment-ului”, în care cel mai rapid a crescut și a înghițit totul în jur ceva numit „distraction” – distragerea atenției. Practic, stimuli care durează doar cîteva secunde și se repetă, cam cum se întîmplă cu filmulețele de TikTok pe care putem ajunge să le rulăm în neștire. Aceste distrageri scurte duc la eliberarea de dopamină, un neurotransmițător responsabil cu starea noastră de bine, numit chiar „hormonul fericirii”. Și astfel, într-o cultură a dopaminei plină de activități compulsive, își face intrarea în scenă adevăratul inamic: adicția. La fel ca la dependenții de droguri sau de orice alte substanțe, plăcerea obținută scade, în timp, ori dispare cu desăvîrșire. Iar noi continuăm să vînăm stimulii, pentru a evita deprivarea de dopamină.

Ted Gioia mai spune în text, cu diverse exemple, că pînă și cei care nu se simt vizați de un astfel de comportament, de dependența de social media, pot ajunge să fie prinși în acest tipar, perfect explicabil, dat fiind modul în care funcționează creierele noastre. O întrerupere de cîteva minute din online ajunge să ne panicheze. Medicii recomandă un „post” de o lună de la diverse aplicații care sporesc eliberarea de dopamină, suficient, se pare, pentru a începe să ne revenim.

În vremea în care nu pricepeam utilitatea Facebook-ului citeam mai mult, aveam suficient timp pentru ieșit în oraș, mergeam în excursii din care nu am nici o poză și dormeam mai bine. Acum mă trezesc și mă culc cu telefonul în mînă. Am zile mai libere în care trec ore fără ca eu să mă mișc de la calculator și, cînd nu mai am nimic în frigider, aproape mă enervez că trebuie să „pierd timp” mergînd la cumpărături. Citesc articole, știri și păreri cît mai aproape de ora la care au fost postate, comentez, intru în dialoguri, ajung din link în link să aflu tot ce se poate despre persoane mai mult sau mai puțin cunoscute, despre evenimente, locuri, tragedii, boli. Vreau să știu cine a cîștigat premii pentru cărți, filme sau muzică, cu ce scor s-a încheiat vreun meci, ce rochie nouă are Taylor Swift în ultimul concert din turneul mondial, ce expoziții sînt la Londra, dacă plouă acum acolo, cît ar costa biletele, dacă mai întîrzie avioanele, cum să folosesc la maximum organizatoarele de bagaje etc. Și apoi îmi amintesc că nu plec, încă, nicăieri.

Pentru că lucrez de acasă, pînă să editez un articol sau să fac altceva pentru revistă verific rețelele de cîteva ori bune. Pentru toate, am explicații nuanțate. Sînt jurnalistă, deci nu pot afla ce se întîmplă în lume peste trei zile. Scriu, deci nu știu de unde sare inspirația. Iar salturile din link în link pe YouTube (uneori pornesc un interviu cu cineva în timp ce mă uit deja la unul) le numesc, generos, „documentare”. Am fost recent într-o excursie de cîteva zile prin țară, cu microbuzul, iar prioritatea mea a fost nu să văd cum va fi vremea sau să îmi pregătesc pastilele pentru răul de mașină, ci să îmi cumpăr o baterie externă cu o capacitate de trei ori mai mare decît ce aveam deja.

„Cartelul dopaminei” sînt numite de Ted Gioia marile companii care se îmbogățesc din ce în ce mai mult de pe urma acestor preocupări inițial inofensive – Meta, Apple, X/Twitter. Toate, cu algoritmi tot mai performanți în a nu te lăsa să părăsești aplicațiile. Cum e să te naști și să crești cu ele, nu știu. Îmi mai amintesc însă destul de bine cănile mari, cu buline, și fotoliul verde din Internet Café-ul aflat peste drum de facultate, pe strada Năsăud. Era vremea în care toate căutările online se terminau într-o oră. M-aș întoarce la asta, măcar din cînd în cînd.