Cireșar

Părinții mei îmi dădeau, de regulă, 10 lei cînd ieșeam afară la joacă. Nici nu coboram bine cele trei etaje ale blocului cu multe scări, unul dintre cele mai lungi din Aiud, că începeam calculele. Preferatul meu era batonul roz, un fel de ciocolată de casă, dar fără cacao, cu gust de lapte praf, care se vindea, învelit în celofan, la cofetăria din colțul străzii, cu 5 lei. Era uriaș, nu-l puteam termina niciodată – sau poate așa mi se părea mie, la cei 8-9 ani pe care-i aveam. Cu restul banilor, oscilam. Uneori, de cîțiva lei îmi luam bomboane cu lapte învelite în cacao pudră, tocmai pentru că era cumplit de amară și trebuia să reziști cîteva minute bune pînă să dai de dulce. Bomboanele de la cofetărie, colorate și cu arome de fructe, se topeau din cauza căldurii și se lipeau unele de altele, formînd o sferă uriașă și neregulată pe care vînzătoarea o izbea cu furie nedisimulată de blat, ca să le poată desprinde. Cele pudrate cu cacao rezistau însă mai bine. Erau și cele mai scumpe – de 3 lei luai doar cîteva.

Cu Eugeniile, ieșeai cel mai cîștigat: doar 75 de bani una, care avea două bucăți, cu acea cremă inconfundabilă pe care nu o mai regăsesc în sortimentele nenumărate de Eugenii de astăzi. Cu 1 leu cumpărai un pachet pătrat cu zece biscuiți imposibil de ros, pe care obișnuiam să-i înmoi în ceai, dimineața. Dar descoperisem unii ceva mai scumpi și gustoși, „Bistrița“ se numeau, cu înveliș lucios, vișiniu, și desen verde care amintea de sărbătorile de iarnă. Oferta de dulciuri din orășelul din Alba era completată de bomboanele pe băț „Kojak“, numite așa după detectivul chel jucat de Telly Savalas într-un serial difuzat, printr-un miracol, vreme lungă în perioada comunistă. Pe bătrînelul care le vindea noi îl porecliserăm Geppetto. Avea un cărucior de lemn în care stăteau trîntite, de-a valma, bomboanele. Plăteai 2 lei și îți alegeai una, după culoarea bățului de plastic.

După Revoluție, Geppetto a dispărut. Nu și-a mai oprit căruciorul în fața magazinului cu produse de menaj, deși noi, copiii, l-am așteptat pînă a venit vara. În locul magazinului s-a mutat cofetăria din celălalt capăt al străzii, dar n-am mai regăsit batoanele roz. Apăruseră unele mici, mai scumpe, fără gust de copilărie. Apoi, la parterul blocurilor, în garaje, în chioșcuri improvizate, s-au deschis unul după altul un fel de magazine mixte care se numeau toate la fel – Consignația. Din ele puteai cumpăra orice, de la dulciuri la tricouri cu inscripții „cauciucate” și de la casete cu muzică piratată la zorzoane.

În anii ’90, una dintre distracțiile nostre preferate avea să fie urmărirea „publicității” la televizor, cu reclame colorate și dublate la primele dulciuri importate pe care aveam prilejul să le gust: bomboanele Topitop, Bonibon și Jelibon. Și sucurile TANG, cu două arome, portocale și lămîie, pe care ți le puteai prepara singur. Doar că noi nu mai ajungeam acasă cu ele. Nu-mi amintesc unde auziserăm sau cine ne învățase să consumăm pudra aromată artificial direct din plic, de parcă ar fi fost o bezea sfărîmată bine, spre disperarea părinților noștri, care ne spuneau că ni se va lipi de stomac. Apoi a venit Tropicana într-un fel de pungă metalică, cu pai cu tot, căreia îi făcea reclamă, dacă-mi amintesc bine, de-a dreptul Naționala de fotbal. Atîta doar că nu știu să fi reușit vreodată să perforez acea pungă cu paiul, deși în mod sigur am încercat și eu să operez precum fotbaliștii. Prin urmare, ai mei îi făceau un orificiu cu vîrful cuțitului, iar eu introduceam forțat paiul pe acolo.

Prima jumătate a anilor ’90 a fost perioada de glorie a unui fenomen de consum și social deopotrivă: sucul la dozator. Pepsi exista pe piață, dar era scump, Coca-Cola a venit în România în ’91 și a durat ceva pînă să fie îmbuteliată aici, așa că noi toți am fost atrași de nenumăratele arome pe care dozatoarele Cornelius ni le ofereau pe loc. Pe lîngă „concentratele naturale” din portocale și cola, așa cum spunea reclama, foarte cerut era sucul din kiwi – probabil culoarea era un magnet pentru noi, copiii de gimnaziu. La intrarea în curtea școlii exista un mic chioșc cu un dozator care, inițial, a produs doar două feluri de suc: portocale și kiwi. Doamna de acolo îl distribuia în pahare de sticlă și, în funcție de cît de lungă era pauza, stăteai rezemat de gard și îl dădeai pe gît. N-am mai băut suc de kiwi de atunci, dar recunosc că am cotizat serios la afacerea TEC. Ba mai mult, am fost și parte a ciudățeniei care, din cîte am citit ulterior, a fost specifică țării noastre: umplerea sticlelor de 2 litri cu suc „pentru acasă”. E adevărat, către final își mai pierdea din proprietăți, dar tot era mai bun și mai ieftin față de ce exista în comerț. Declinul a început cîndva pe la jumătatea anilor ’90, cînd Frutti Fresh făcea practic același lucru, dar în sticle de plastic, în alimentarele de pretutindeni. Am băut mai multe sucuri acidulate, cu E-uri, coloranți, aditivi alimentari, îndulcitori și ce or mai fi conținut rețetele „magice” decît sînt dispusă să-mi amintesc – în loc de mîncare, în loc de desert, în loc de apă (pe atunci nu mergeai cu sticla de hidratare după tine pe stradă, cred că abia pe la 40 de ani am început s-o iau). Am jonglat cu aromele noi și le-am ales mereu pe cele mai tari, după care rămîneam cu limba mov sau chiar indigo.

Luna iunie vine mereu cu sfîrșitul școlii, Ziua Copilului și gusturi aproape uitate. Fiecare are propriile „madlene” ce deschid uși spre cea mai îmbietoare poveste pe care ne-o spunem despre trecut. Chiar dacă nu mai există de mult bomboane „Kojak“, vîndute dintr-un cărucior de lemn, sub cerul liber, Geppetto a rămas o parte a copilăriei celor care citeau Cireșarii în Aiud. La fel și dozatoarele Cornelius și toate E-urile de care, în acele vremuri, nu ne temeam deloc.