Coeficientul de adversitate

Deși coeficientul de adversitate (AQ) este un concept popularizat în 1997 de dr. Paul Stolz, specialist în științele cognitive, ideea aparține, de fapt, filosofului francez Jean-Paul Sartre. Testul lui Stolz măsura capacitatea unei persoane de a face față adversităților din viața sa și era propus, în special, mediului corporatist. Astfel, angajații și angajatorii din marile companii și-ar fi putut determina, în funcție de rezultat, modul optim de adaptare la condițiile de muncă. Printre multele întrebări ale testului, există una care face trimitere directă la Sartre: „În ce măsură poți influența această situație?”.

În Ființa și neantul, filosoful francez vorbește despre sentimentul de disperare: pe de o parte, oamenii înțeleg că au libertate absolută, pe de alta, că puterile le sînt limitate. Conștientizarea incapacității de a controla anumite aspecte ale vieții și ale lumii aduce cu sine o contemplare a propriei noastre neputințe. „Povestea unei vieți, oricare ar fi ea, este povestea eșecului. Coeficientul de adversitate al lucrurilor este de așa natură încît este nevoie de ani de răbdare înainte de a obține cel mai mic rezultat. (...) Decît să «devină», omul se lasă «făcut», de climat, de poziția geografică, de rasă, de clasa socială etc.”

Sartre răspunde acestei fatalități prin faptul că acest „coeficient de adversitate al lucrurilor” se manifestă prin propria noastră raportare la obstacole: o stîncă rezistă dacă vreau să o mut, însă îmi oferă un sprijin enorm dacă vreau să urc pe ea, pentru a admira o panoramă. Stînca în sine este neutră și depinde de noi ce scop îi oferim: adversar sau sprijin.

Extremismul cucerește Europa?

Rezultatele alegerilor europene au panicat mare parte din Uniunea Europeană. În țările cu cea mai mare putere de decizie, dar mai ales cele considerate a fi apărătoare ale democrației, precum Germania și Franța, șocul ascensiunii partidelor extremiste a paralizat opinia publică.

În Germania, în ciuda scandalurilor de corupție și spionaj pro-Rusia și pro-China, partidul AfD a înregistrat o creștere extrem de puternică, clasîndu-se în preferințele electoratului pe locul al doilea. Politica AfD a provocat mitinguri ample în urmă cu doar cîteva luni. Oamenii au protestat contra politicii de „remigrație” preconizată de liderii partidului. Remigrația se referă la expulzarea din țară a cetățenilor non-germani. Aici ar fi incluși și cei care, deși au cetățenie germană, nu au origini germane. De asemenea, recent, liderul AfD, Maximilian Krah, a declarat că un nazist nu este neapărat un criminal.

Recentele rezultate ale alegerilor europene au fost comentate dur de publicația WELT, care remarcă faptul că, în ciuda demonstrațiilor masive din ultimele săptămîni și luni, cînd milioane de oameni au ieșit în stradă pentru a demonstra împotriva „dreptei”, a „agitatorilor extremiști”, a „populiștilor”, ceea ce s-a dorit de fapt, cu adevărat, a fost AfD.

Potrivit WELT, întrebarea care atîrnă de acum, ca o fatalitate, în spațiul societății civile germane este: ce se va întîmpla cu „lupta împotriva dreptei extremiste”, dacă un partid de extremă dreapta a devenit a doua cea mai puternică forță din Republica Federală? „Societatea germană se obișnuiește cu absurdul, dorința de revoltă scade. (...) Berlinul este ca un roman distopic în care coșmarurile devin realitate. Este doar o chestiune de timp pînă cînd se va întîmpla așa ceva”, conchide WELT.

În Italia, Fratelli d’Italia, partidul premierului Giorgia Meloni, a ieșit pe primul loc. Presa din Italia o descrie pe Meloni ca pe un om cu două fețe. Deși jocul politic recent al premierului este unul pro-UE, nu e de uitat faptul că în trecut aceasta i-a făcut un portret elogios lui Mussolini. Giorgia Meloni a declarat într-un interviu că dictatorul a făcut, de fapt, mult bine Italiei și că, de peste 50 de ani, țara sa nu a mai avut un om politic de calibrul lui Mussolini.

În Austria, FPÖ, un partid naționalist, cu o politică agresiv anti-europeană, care a pus și frîne aderării României la Schengen, a ieșit, de asemenea pe primul loc. Publicația austriacă Der Standard scrie că, în esență, tinerii în Europa au votat împotriva sistemului. „Incertitudinile din timpul crizei Corona, costul ridicat al vieții și războiul de pe continent determină cel mai tînăr grup de alegători să caute alternative la partidele care au fost deja la putere de prea mult timp.”

Cazul Franței

Cutremurul politic major a avut loc de fapt în Franța, unde partidul Marinei Le Pen, Rassemblement National (RN) nu doar că a ieșit pe primul loc, obținînd majoritatea voturilor, ci a și declanșat o reacție politică în lanț.

În seara alegerilor, imediat după anunțul rezultatelor parțiale, președintele Emmanuel Macron a luat o decizie care ar putea influența destinul întregii Uniuni: a dizolvat Parlamentul și a convocat alegeri legislative anticipate. „Nu voi putea continua ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat”, a declarat preşedintele francez. „Am decis să vă redau prin vot posibilitatea de a vă alege viitorul parlamentar. Prin urmare, dizolv Adunarea Naţională în această seară.”

În întreaga presă europeană, decizia bruscă luată de președintele francez a fost pe larg comentată. În Austria, Der Standard a lansat întrebarea: „Macron marchează un autogol istoric cu noile sale alegeri?”. Publicația a amintit decizii similare ale altor oameni politici, dînd exemplul premierului britanic David Cameron. Cameron, care era, de fapt, pro-UE, a cerut un referendum în 2016, iar britanicii au votat prompt pentru Brexit. „Acum Emmanuel Macron se poate alătura și el galeriei ancestrale a acelor politicieni care s-au împușcat singuri în picior cu o decizie care va rămîne în istorie.”

Tonul presei germane a fost unul mai temperat, comentatorii încercînd să gîndească la rece decizia președintelui. Pe de o parte, a fost invocată o strategie politică: fără alianțe electorale în sistemul electoral majoritar, partidul lui Le Pen ar putea cu greu să cîștige majoritatea locurilor. Sau, dacă RN va ajunge la putere, partidul își va dovedi incompetența. Potrivit institutelor de sondaj, Rassemblement National ar putea cîștiga și aceste alegeri parlamentare, precum a cîștigat alegerile europene. Or, acest lucru i-ar permite să formeze guvernul și, probabil, tînărul deputat Jordan Bardella, adept al teoriilor supremației rasei albe, va prelua postul de prim-ministru. Macron va trebui să intre astfel într-o coabitare cu dușmanii săi de dreapta, cu care de șapte ani duce o bătălie dură. Iar incompetența pe care ipotetic și-ar demonstra-o RN ar aduce costuri nu doar Franței, ci întregii Uniuni Europene, avînd în vedere că Franța este cea mai puternică forță armată din UE.

Sindromul Élysée

Presa din Franța l-a desființat pe Macron. Decizia președintelui nu a beneficiat de nici un fel de indulgență. Macron este acuzat de o vanitate patologică, orbit în așa măsură de orgoliul său, încît nici nu vede și nici nu îi pasă de antipatia pe care a născut-o în rîndul cetățenilor.

Considerat „ucenicul vrăjitor”, care se joacă cu dinamită, Macron a fost psihanalizat: decizia sa a fost echivalată cu un „acte manqué”, o scăpare sau o gafă freudiană: de ani întregi se proclamase, în mod artificial, luptătorul suprem împotriva lui Le Pen, pînă cînd, în cele din urmă, a adus-o la putere, fără să-și dea seama. Scăderea popularității lui Macron a prins avînt odată cu decizia acestuia de a crește vîrsta de pensionare. De atunci, președintele Franței este perceput din ce în ce mai mult ca un președinte absent și total deconectat de realitate, suferind de sindromul Élysée: șeful statului pierde contactul cu supușii săi, retrăgîndu-se în turnul său de fildeș.

Le Point comentează că francezii nu mai au ce să spere de la Emmanuel Macron, blocat mai mult ca niciodată în narcisismul său. „Asemenea lui Nero, a cărui legendă spune că a cîntat la liră în timp ce declama versuri pe acoperișul palatului său, în fața Romei pe care o incendiase, Macron continuă să se pună în lumina reflectorului, sărbătorind cu mari comemorări talentele sale actoricești în fața infernului pe care el însuși l-a activat, de la «vestele galbene» pînă în Noua Caledonie.”

Singurii care pot îndrepta această criză de proporții sînt cetățenii. „Toată speranța vine de la francezi, a căror responsabilitate este azi una imensă. Rar au fost nevoiți să ia o decizie care cîntărește atît de greu, într-un timp atît de scurt și în condiții atît de confuze. Prin reducerea absenteismului, aceștia își vor demonstra reangajarea în viața Cetății. Pe bună dreptate, au de decis faptul că Emmanuel Macron nu trebuie să mai exercite puterea. Lor le revine o alegere de o importanță colosală: să susțină RN sau să inventeze o alternativă. Georges Pompidou a conchis, în Nodul gordian, scris la sfîrșitul anilor ’60, cu acest avertisment profetic: «Fascismul nu este atît de improbabil, este chiar, cred, mai aproape de noi decît totalitarismul comunist. Depinde de noi să știm dacă sîntem pregătiți, să ne ferim, să rezistăm utopiilor și demonilor distrugerii». Depinde, așadar, de fiecare dintre noi să voteze pe 30 iunie și 7 iulie. Depinde de fiecare dintre noi să reziste utopiilor și demonilor distrugerii pentru a transforma pokerul mincinos și sinucigaș al lui Emmanuel Macron într-o posibilitate de redresare a Franței.”