Cu orice preț?

Faptul că sînt lipsită de talent la sport nu m-a împiedicat să-mi doresc, în copilărie, să devin gimnastă. A fost primul meu răspuns la întrebarea: tu ce vrei să te faci cînd vei fi mare? Pentru fetițele din comunism, gimnastica era precum fotbalul pentru băieți, doar că se primeau medalii. Nu eram născută în ’76, cînd s-a luat primul 10 din istoria olimpică, la Montréal, dar știam totul despre Nadia, inclusiv finalul exercițiului ei de la sol, cu coregrafia lui Géza Poszar. Am regăsit chiar și o fotografie a ei de atunci, decupată dintr-un ziar și lipită pe unul dintre caietele din studenție ale tatălui meu. Ecaterina Szabó, Simona Păucă, Lavinia Agache, Daniela Silivaș, Aurelia Dobre – erau numele dintre care alegeam, pe rînd, cînd ne jucam „de-a gimnastele”, activitatea noastră preferată, mai ales cînd se mai difuzau campionate (părți din ele, mai degrabă) la televizor. Îmi mai amintesc bine că, într-o vacanță de vară petrecută la bunicii din Petroșani, am și cîștigat o medalie de bronz la sol, pe un pătrat de iarbă din spatele blocului – singurul aparat pentru care nu-ți trebuiau nu știu ce calități (pe primele trepte ale podiumului au fost două gemene identice din scara vecină, pe care nu le putea întrece nimeni).

Pasiunea mea pentru gimnastică a continuat așa cum a început: urmărind-o la televizor. Eram la curent cu sistemul de notare, știam care sînt principalele noastre rivale și ce aparat este favoritul fiecărei fete din echipă. În timpul Olimpiadei din ’96, de la Atlanta, elevă de liceu fiind, stăteam noapte de noapte să le văd. Tot atunci am citit și cartea lui Béla Károlyi, Fără teamă, apărută la Editura Olimp. Povestea cum îi antrena pe copiii din Valea Jiului, cum le-a găsit pe Nadia și pe colegele ei, emoțiile de la competiții, alegerea de a nu se mai întoarce din SUA, unde se afla la un turneu de gimnastică, în ’81, și toată construcția carierei lui de pe tărîm american. Tonul este, evident, unul subiectiv, nu omite să-și regleze conturile cu cei cu care nu s-a înțeles, aici sau în SUA. Pledează pentru frumusețea sportului și atmosfera incediară de la competiții și vorbește mai puțin despre restricții, accidentări, suferință.

Károlyi a încetat din viață săptămîna trecută, pe 15 noiembrie, la 82 de ani, încheind definitiv capitolul gimnasticii de altădată, care, în țările comuniste, s-a făcut multă vreme încălcînd repetat și cu dărnicie toate principiile „parenting”-ului de astăzi: fetele erau înfometate, lovite, antrenate într-o eternă comparație cu „rivalele”, terorizate pentru orice greșeală și lăudate doar pentru perfecțiune. Mărturiile gimnastelor românce și americance, care au lucrat cu soții Károlyi, sînt, unele dintre ele, cutremurătoare. Sigur că Béla Károlyi nu pomenește nimic despre toate astea în carte, nici în interviurile ori documentarele în care apare. Era ferm convins că doar așa se poate obține performanța, una de aur, notată cu 10. Că fetițele trebuie „făcute să înțeleagă” că orice gram în plus este o tortură pentru articulațiile lor și le ia din rapiditate. Că pînă și la antrenamente trebuie să se comporte ca la un mare concurs, că totul e o competiție și sub nici o formă nu sînt tolerate greșelile.

Relația lui cu Nadia a fost diferită – ea avea nu doar un talent ieșit din comun, dar era și o luptătoare înnăscută și stăpînă pe emoțiile ei. La un moment dat, după ce ieșise din circuitul competițional și își pierduse forma fizică, Nadia a apelat la Károlyi pentru a reveni. Era încă foarte tînără, dar pentru vremurile respective 19 ani era mult, corpul ei se schimbase. A reușit însă, cu multă perseverență, să reintre în formă și a urmat momentul de pomină din 1980, din timpul Jocurilor Olimpice de la Moscova, boicotate de SUA și de țări occidentale. Atunci s-au întîmplat mai multe nereguli, culminînd cu faptul că Nadia a așteptat minute în șir nota de la bîrnă, dată astfel încît calculele să fie făcute și medalia de aur la individual compus să fie obținută de o rusoaică, Elena Davîdova. În imagini care au rămas pînă azi, îl vedem pe Károlyi urlînd la arbitri, la oficialități, scuipînd și dărîmînd de două ori tabela de marcaj. Poate secvențele nu le spun nimic celor care n-au prins o felie generoasă de comunism, dar atunci nu numai că n-aveai voie să protestezi împotriva regimului, dar s-o faci la ruși acasă era un sacrilegiu și te așteptau repercusiuni la întoarcerea în țară.

M-am întrebat de multe ori dacă acele performanțe uluitoare la gimnastică ar mai fi putut fi obținute fără reversul medaliei, viața grea a acelor copile. Károlyi și cei ca el, tot mai puțini astăzi, erau de părere că rezultatele de acel nivel se pot atinge numai depășindu-ți limitele, cu orice preț. Fără să creditez metodele drastice, privind totuși diferențele față de generațiile care au urmat și parcursul lor, pare că este greu să existe excelență fără adversitate, de care au avut parte, din plin, toate numele sonore, din toate domeniile.

foto: A. Docea / Art Safari