Cu recunoștință, pentru cititorii Dilemei

Nu voi începe acest an dilematic cu vreun bilanț, mai degrabă cu un text retrospectiv-nostalgic. Cînd am început eu să lucrez în presă, pe finalul anilor ’90, și eram doar o jună plină de entuziasm care „voia să se exprime”, am colaborat, în afară de revista Dilema, și cu mai multe ziare, unele precum Averea sau Național apăreau și dispăreau peste noapte, altele ca Evenimentul zilei sau Cotidianul erau mai de notorietate. Și mă plîngeam de volumul mare de muncă pentru că mereu trebuia să fiu pe teren, să iau interviuri, să scriu reportaje, pînă cînd într-o zi un redactor-șef mi-a zis: „Stai să vezi cum e să scrii un editorial, ce naiba să mai inventezi în fiecare zi?”. Da, editorialul era piatra de încercare pentru orice jurnalist, aveai, n-aveai chef sau inspirație, erai bolnav sau erai mahmur și te durea capul, trebuia să predai un text zilnic (sau în cel mai bun caz săptămînal), altfel nu pleca ziarul la tipar (ce-i drept, erau și mulți grafomani care le scriau ușor, de multe ori de la cîrciumă). Ceva mai tîrziu, m-am pomenit la rîndul meu cu o rubrică săptămînală în Dilema, Dan Stanciu i-a dat și un titlu inspirat, „Portrete în mers”, pentru că intenționam să scriu despre oamenii interesanți pe care îi întîlneam pe stradă, în călătoriile mele, oriunde – ce-i drept, acum întîlnesc mult mai puțini, de parcă lumea în care trăim nu mai are nuanțe și tipologii, am îmbrăcat cu toții niște uniforme, ne-am blazat, ne-am înregimentat. Unde sînt marginalii, filosofii de Obor, artiștii trăsniți, taximetriștii care-le-știu-pe-toate? Poate că ei mai există încă, dar nu-i mai caut eu, nu mai am aceeași curiozitate legată de oameni, un semn că am început să îmbătrînesc.

Îmi amintesc că la un moment dat, pe la începuturile rubricii mele, am scris un text despre bicicliști – mă enervau bicicliștii din București, dar nu orice bicicliști, ci acei hipsteri avant la lettre, echipați regulamentar și cu cască, la fel ca-n Occident, care bicicleau printr-un oraș haotic fară să respecte nici o regulă de circulație, de parcă toate străzile ar fi fost ale lor, cu convingerea că doar așa salvează planeta. Am primit multe reacții negative și mult „Huooo, așa nu!” pe un Facebook care abia se inventase, că n-aș fi eco friendly, că-s retrogradă etc.. Mircea Vasilescu, redactorul-șef de atunci, mi-a spus unde greșisem în articol – ai generalizat, niciodată să nu generalizezi! Am învățat și asta, însă mult timp am avut coșmaruri cu bicicliști-hipsteri care mă urmăresc prin oraș ca să mă ia la bătaie. Mi-am luat-o (tot online) și de la mame înverșunate împotriva zahărului, după un articol despre dulciurile copilăriei noastre, apoi n-am mai avut voie să folosesc cuvîntul „țigan”... în fine, vremurile s-au schimbat. Rubrica a trecut și ea prin multe transformări, n-am mai scris despre „omul de lîngă mine” (apropo, asta era temă de lucru în anul II la Regie de film, cînd trebuia să faci un film documentar), am scris mai mult despre mine, „despre ce mi se întîmplă”. Nu că mi s-ar fi întîmplat lucruri senzaționale, dar unele dintre ele chiar meritau povestite, împărtășite. Rubrica rămîne dedicată cumva „jocurilor de societate”... eventual și bunelor maniere, dar între timp m-am îndepărtat de profilul de jurnalist și m-am apropiat mai mult de cel de scriitor. La un moment dat, mi-am dat seama că toate furiile, bucuriile și dezamăgirile mele, micile întîmplări care m-au marcat din ultimii 10-15 ani (pff, nici nu mai știu, poate mai mult?) au apărut în revista Dilema. E toată viața mea aici și, de fapt, toată tinerețea mea.

Însă cu timpul am ajuns și la un impas – să scrii timp de 10-15 ani o rubrică săptămînală nu e deloc ușor, te epuizează, sînt săptămîni întregi în care habar n-am ce să mai „inventez”, vorba redactorului-șef din anii ’90, am senzația că reiau anumite teme, că mă repet. Totuși – și aici voiam să ajung –, ceea ce m-a îndemat să continui nu a fost nevoia de a avea lunar o remunerație sau pentru că simțeam nevoia „să mă exprim”, ca la 18 ani. Au fost cititorii Dilemei. Am primit sute de mesaje de-a lungul timpului de la oameni străini, necunoscuți (din țară și din afara ei) care se regăseau cumva în ceea ce scriam. Unii veneau cu propriile idei și comentarii în completare, alții pur și simplu îmi mulțumeau pentru vreun articol care le-a dat o stare mai bună, i-a făcut să se simtă mai bine. Iar aceste mesaje mă emoționau, simțeam că dacă nu voi mai scrie îi las baltă cumva pe toți acești oameni. După care am avut o mică revelație și mi-am dat seama că nu ei se regăsesc în ceea ce scriu, ci că, de fapt, sîntem la fel. Cititorul Dilemei e o specie cu totul aparte și acum, la un nou început de an, aș vrea să cred că nu e pe cale de dispariție. Indiferent de statutul lui social, e acel om de bun-simț, citit și școlit, dar mai ales modest, care își vede de treaba și de viața lui. Nu e omul pe care o să-l vezi la televizor, nu e o vedetă, nu e omul care să intre în politică, pentru că are un dezvoltat simț al ridicolului. Și al umorului. Și mai ales e un om de-o sensibilitate aparte, care simte nuanțele într-o societate românească uneori penibilă și din ce în ce mai radicalizată.

Pe cîțiva dintre cititori i-am cunoscut și în realitate, uneori fugitiv pe la diferite evenimente. Însă cu alții am început relații de durată. Voi da cîteva exemple, primul e amuzant. Mi-a tot scris un tip care trăia în Germania și care era un soi de coach. Îmi citea articolele și avea senzația că trec printr-o perioadă de depresie (ceea ce nu e departe de adevăr). Pe scurt, voia să-mi dea cîteva sfaturi care să-mi schimbe radical viața. Îmi trimitea pe Messenger citate din articole (deci era bine documentat) și îmi spunea cum ar trebui să procedez într-o situație sau alta, pe modelul „gîndire pozitivă”. La un moment dat, era îngrijorat că voi încerca să mă sinucid, tot insista să ne întîlnim, venise în țară, însă eu eram la ai mei, la Breaza, de Paște. Insista să vină acolo, să facă o sută de kilometri cu mașina, doar ca să se convingă că sînt bine. Pînă la urmă, am vorbit o oră la telefon, i-am explicat că nu e cazul să bată atîta drum, că nu sînt în pragul sinuciderii și că în textele mele mai și exagerez uneori, că așa face scriitorul, își mai pune și cîte o mască, mai apasă pe pîrghii emoționale. Tot datorită Dilemei și articolelor mele, am cunoscut o familie de doctori absolut minunată care a fost cît pe-aci să-l adopte pe motanul nostru Alfi atunci cînd îi căutam un stăpîn, dar mocofanul nu s-a adaptat într-o curte plină de verdeață de la marginea Bucureștiului pentru că îi era frică de cei doi cîini ai familiei. Însă m-am bucurat că, datorită motanului, i-am vizitat de cîteva ori – oameni bine informați cu privire la tot ce se întîmplă pe această planetă, oameni care dincolo de profesia lor citesc, se uită la filme care contează, întreabă și așteaptă răspunsuri, oameni care te ascultă. În plus, senzația de tihnă din curtea lor, nepoții care se joacă, în timp ce noi sîntem strînși în jurul unei mese datorită revistei Dilema, bem un vin, într-o stare de vacanță, de boemie. Nu l-aș uita în nici un caz pe profesorul universitar care mi-a scris într-o zi că îi plac articolele mele și ar vrea să mă invite la o cafea, iar la început am fost circumspectă – oare ce-am putea vorbi, eu cu literatura, el cu chimia? La prima noastră întîlnire, atunci cînd încercam să-i spun ceva despre mine, îmi zîmbea fin, ușor superior – știu, ai scris despre asta în Dilema! Între timp, am devenit prieteni, ne sunăm de sărbători, iar el îmi aduce cel mai bun cozonac făcut de mama lui din nordul țării, ne vedem de cel puțin două ori pe an la Caru’ cu bere sau la altă crîșmă, uneori cu famiile noastre, el se destinde pentru că se desprinde un pic de domeniul lui, eu învăț despre cataliză, vorbim despre toate. Din nou, un om modest și de foarte mult bun-simț, deși e unul dintre cei mai buni în profesia lui.

Ne găsim unii pe alții pentru că simțim la fel, avem același set de valori și de aceea, la început de an, nu pot decît să le mulțumesc cititorilor mei și implicit cititorilor acestei reviste. Alături de voi, lumea în care trăim pare cumva mai „normală”.