Despre bănci și de ce nu ne mai place să stăm pe ele

Orice oraș mărturisește despre un balans foarte fin între reglementare și autonomie, de fiecare dată altul. Orașele occidentale ne impresionează nu doar prin monumente, ci și prin ordinea, curățenia, ba chiar și prin disciplina utilizatorilor. Mergeam demult pe o alee în Germania și observam surprins cum frunze veștede erau doar pe peluză, nu și pe trotuar. Apoi am observat un cuplu în etate care a remarcat prezența unei frunze pe asfalt. Bătrînul s-a aplecat și a pus-o alături, pe iarbă. Misterul căderii controlate stătea în viziunea despre ordine a trecătorilor. Uneori viața urbană este atît de bine reglementată, încît nu lasă loc improvizației, iar fiecare element al peisajului are o funcție și o utilizare precisă, niciodată alta. Băncile din parc, de exemplu, acelea vechi, din rigle de lemn, de tip gondolă, proiectate de arhitectul francez Gabriel Davioud, cu spatele curbat și lungimea de doi metri, erau la fel de confortabile pentru vizitatori, în timpul zilei, cît și pentru oamenii fără adăpost, pe timpul nopții. Acest viciu al designului, acela că îi făcea pe oameni să petreacă prea mult timp pe bancă, a fost sesizat de autorități, așa încît s-a încercat remedierea lui în ultimii 170 de ani, cu rezultate dintre cele mai fericite: spătare drepte și foarte incomode, înălțime nepotrivită, scurtime inferioară unui om ghemuit, care doarme cu genunchii la piept. Uneori, exuberanța de a restrînge libertățile, evidențiată de Hannah Arendt, își găsește un nedorit ecou în vigoarea și entuziasmul cu care designerii au răspuns chemării de a face banca un obiect imposibil de utilizat ca pat, ce a generat un mobilier urban încărcat de ostilitate, agresiv și prohibitiv. Astfel, locurile de pe bancă au fost separate cu piroane, băncile au devenit vălurite, au fost intercalate mînere sau zone lipsă, iar marginile băncilor au încetat să fie drepte, ci au devenit cursive, racordîndu-se la sol pentru a facilita prăbușirea membrelor adormite fără a intui pericolul.

Relația dintre forma băncilor de parc franțuzești, îmbrățișate rapid de întreaga Europă, și utilizarea lor directă nu presupunea cine știe ce intuiții sau cunoștințe savante. Pur și simplu, te așezai pe ea, iar forma băncii te ajuta să-ți îndrepți spatele, iar picioarele se puteau odihni fără ca sistemul circulator să fie pus la probă. Totodată, dacă voiai să te întinzi, înclinația șezutului te împiedica să te prăbușești. Designul băncii lui Davioud vorbea despre concepția cu privire la sănătate și accesibilitate a baronului Haussmann, însărcinat cu remodelarea Parisului. Parcurile gîndite de Haussmann deserveau toți cetățenii Parisului, indiferent de clasa socială, iar pe băncile verzi se puteau așeza atît doamne în crinolină și curtezanii lor, cît și zdrențăroșii alungați din demolata Curte a Miracolelor. Astăzi, sărăcia este privită ca o boală de societate, iar săracii care umblă cu toată averea într-un coș de supermagazin sînt ocoliți cu prudență. Orașul se protejează de ei ca de dăunători, căci nu este nimic mai neplăcut ca o fotografie de nuntă dintr-un parc să fie ruinată de prezențe nedorite, ori ca un om să muște dintr-o pîine pe soclul vreunui magazin elegant din centru. Și astfel, săracii îmbrăcați prea gros vara și prea subțire iarna, cu zecile de sarsanale cu bulendre și pături după ei, nu au odihnă în oraș, pentru că acesta îi refuză, nu îi lasă să pună capul nicăieri, nu doar pe băncile din parc, ci nici pe băncile din stațiile de metrou și autobuz, metamorfozate în strapontine, ba nici măcar pe grilajele prin care iese aburul cald din stațiile de metrou, prevăzute, și acestea, cu rînduri de piroane, într-un festival al cheltuielilor inutile alimentate de savoarea aplicării coerciției celor slabi și fără apărare.

Odihna urbană pe o bancă lată exact cît posteriorul mediu al unui om devine actul individualist rezervat celor înstăriți, cetățenilor model ai societății contemporane, cu înfățișarea studiată ce evidențiază investiții serioase în modul cum te prezinți urbei. În fond, de ce ar mai fi banca lungă, dacă nu mai e voie să doarmă nimeni pe ea, iar singurul tovarăș al utilizatorului este telefonul mobil?

V-a încercat vreodată dezgustul de a vă așeza pe o bancă de tablă perforată, între două mînere metalice? Sau pe una cu un singur picior gros, central, înălțată astfel încît tălpile să nu atingă solul? V-ați așezat pe o bancă și v-ați lovit la spate în protuberanțe din fontă care nu ce căuta pe un spătar? Ați încercat să stați pe bănci ale căror stinghii din lemn sînt așezate nu paralel cu direcția băncii, ci perpendicular pe ea, înțepîndu-vă picioarele? Sau pe bănci pline de sus pînă jos, unde călcîiele nu au loc? V-ați întrebat ce s-a întîmplat cu gîndirea umană de la Davioud și pînă la noi? Și unde este greșeala?

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.