Despre proiectarea intergenerațională

Celebra Jane Jacobs, supranumită și „mama urbanismului”, a demonstrat foarte clar faptul că, pentru a fi plăcut și dinamic, pentru a favoriza schimburile culturale și transferul valorilor, un cartier nu ar trebui gîndit doar pentru o categorie de vîrstă sau alta, ci pentru toate. Ea dă exemplu un cartier muncitoresc, acolo unde, după ce părinții pleacă la fabrică și copiii la școală sau grădiniță, viața urbană se suspendă, pînă cînd aceștia revin acasă. Această adormire a cartierului înseamnă că multe servicii nu au de ce să existe, deci singura funcțiune a cartierului va fi aceea de locuire, iar cartierul va deveni un „cartier dormitor”. Dar, dacă tineretul locuiește într-un cartier dormitor, atunci unde sînt bătrînii?

Ei bine, pentru ei, societatea modernă a inventat cartierele pentru seniori. Acestea sînt zone rezidențiale ample în care totul este proiectat pentru a veni în întîmpinarea nevoilor persoanelor în vîrstă, cum ar fi borduri și trepte joase, evitarea pragurilor, alei umbrite, pardoseli antialunecare, bănci pentru odihnă așezate la distanțe mici, uși care se deschid ușor, vitraje ample pentru a face lumina să pătrundă în camerele echipate cu un buton, de la a cărui atingere și pînă la sosirea unui echipaj competent trec maximum cinci minute. La o distanță acceptabilă față de orice locuință, spitalul este dotat cu tot felul de funcțiuni complementare, astfel încît el devine un fel de centru de cartier. O doamnă în etate a locuit cîțiva ani într-un astfel de ansamblu rezidențial pentru seniori din San Diego, pînă a înțeles ce nu îi plăcea, de fapt. Problema nu era că nu întîlnea tineri pe stradă, pentru că tot personalul medical era format din tineri. Nici că nu vedea vreun bebeluș în cărucior decît atunci cînd vreo mămică venea în vizită la bunici, pentru că nu-i plăceau bebelușii în mod special. Ceea ce o deranja, de fapt, era fumul care ieșea, periodic, dintr-un coș aflat în proximitatea spitalului. O deranja frecvența morții, combinată cu sentimentul acut al inutilității sale pentru societate. A vîndut casa și s-a mutat într-o zonă mai vie a orașului, în care, dacă ieșea în parc, se mai întîmpla să-i ceară cineva să-i păzească sacoșele pînă se întoarce cu copilul de la grădiniță. Obișnuia să umble cu buzunarele burdușite de acadele pe care le scăpa în sacoșe, spre surpriza ulterioară a copiilor. Inconvenientele traiului în oraș se dovedeau a fi oportunități.

În arhitectură, proiectarea intergenerațională presupune gîndirea unor spații adaptate nevoilor oamenilor din diferite grupe de vîrstă, favorizînd interacțiunea și îmbunătățirea calității vieții pentru toți utilizatorii. Pentru aceasta, arhitecții trebuie să înțeleagă nevoile diferitelor grupe de vîrstă, proiectînd spații adecvate. Copiii au nevoie de zone de joacă sigure, împrejmuite, ușor de supravegheat și fără obstacole vizuale, realizate cu materiale dinamice din punct de vedere senzorial și, pe cît posibil, lipsite de duritate. Spre deosebire de ei, adolescenților le trebuie spații pentru socializare, pentru activități dinamice și periculoase în anumite limite, dar și pentru intimitate, ori spații de studiu și hobby. În afara spațiilor unde muncesc, adulții au nevoie de locuri de petrecere a timpului liber, interacțiune intra- și interfamilială. Nu în cele din urmă, persoanele în vîrstă au nevoie de elemente de siguranță a deplasării, zone liniștite, cu viteză de deplasare mică, spații sociale și o gîndire universală a accesibilității.

Odată conștientizate, aceste nevoi pot fi satisfăcute prin proiect nu disjunct, ci împreună, printr-o concepție arhitecturală ce favorizează interacțiunea diferitelor grupe de vîrstă, evitînd cu sagacitate corelarea acelor activități care s-ar deranja reciproc. De exemplu, în curtea interioară a unui bloc, o asociație a mobilat un loc de socializare pentru adolescenți atît de frumos și interesant, încît adolescenții l-au luat în primire cu entuziasm, la toate orele, inclusiv cele de somn. După cîteva altercații cu final indecis, locul de socializare a început să dispară bucată cu bucată, parcă devorat de un demon matinal care își asigura, astfel, o siestă tihnită după prînz. La polul opus, o bucătărie comunitară unde bunicile și bunicii prepară diferite prăjituri reprezintă un magnet pentru recunoștința vie și nețărmurită a unor burți hămesite de adolescenți care și-au cheltuit banii de mîncare pe un bilet la concert. De asemenea, un loc de joacă pentru copii de pînă în 5 ani poate beneficia de pe urma proximității unui loc de socializare pentru seniori, favorizînd observarea juniorilor de către ochi liberi, scutiți de obligativitatea consultării permanente a ecranului telefonului.

Ca orice deziderat pentru concordie și umanism, proiectarea intergenerațională trebuie practicată cu multă atenție și măsură, căci „iadul e pavat cu intenții bune” și alăturarea neprielnică a unor activități specifice unor grupe de vîrstă diferite poate duce la scăderea calității vieții, cu consecințe nefaste pentru spațiul proiectat, sancțiunea maximă fiind abandonarea sau distrugerea lui. Cu toate acestea, rămînînd în zona arhetipurilor spațiale religioase, raiul este o grădină și, poate tocmai de aceea, atunci cînd proiectăm grădini, parcuri, grădini terapeutice sau doar de relaxare, locuri urbane în care natura are un cadru prielnic de manifestare, sigur nu greșim, aceste spații fiind un reazem al bunăstării noastre mentale și un cadru perfect pentru interacțiuni sociale.