În interiorul poveștii

„Cînd ești pierdut între două limbi, poezia îți cere doar cîteva cuvinte”, a afirmat scriitoarea Kapka Kassabova la unul dintre cele 140 de evenimente pe care Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași le-a concentrat anul acesta în cinci zile, la final de octombrie. Someone Else’s Life, volumul ei de versuri de acum mai bine de douăzeci de ani, a ajuns la mine drept cadou aniversar mai mult decît potrivit. Cunoscută îndeosebi pentru Frontiera. O călătorie spre marginea Europei, carte de memorii care adună povești de călătorie, despre oameni și locuri, apărută la Pandora M în traducerea Onei Frantz, Kapka Kassabova, un „citizen of the unknown”, „cetățean al necunoscutului”, un drumeț de nevoie printre geografiile naturale și umane, lasă în urmă fragmente de copilărie și de amintire în timp ce se reconstruiește permanent, ajungînd din Bulgaria în Noua Zeelandă și apoi în Scoția, explorînd frontiere reale și imaginare, privind în urmă fără să se întoarcă și păstrînd fotografiile doar în memorie. „Și Frontiera este un fel de poem în proză”, mi-a spus cînd mi-a semnat un autograf pe cartea de poezii. Mi-am amintit cum m-am gîndit mereu că forma unui text e mai puțin importantă și se cere pe parcurs, iar ideea de la care se pleacă este una singură, indiferent că ajunge să fie transpusă într-un articol de revistă, poem sau roman de sute de pagini.

Fiind și rezidentă FILIT, anul acesta programul meu de la festival a fost plin. Despre întîlnirile cu liceenii și despre întrebările lor aș putea scrie la nesfîrșit. Pe lîngă cele două din Iași, de la Colegiul Național „Mihai Eminescu” și Liceul Universității „Alexandru Ioan Cuza”, am mai avut o zi întreagă plină de emoții petrecută la Colegiul Național „Mihail Sadoveanu” Pașcani – nu doar că dascălii lor au găsit și prima mea carte, Camere de hotel, apărută cu zece ani în urmă, o variantă mai tînără a mea, să spunem, dar, pe lîngă zecile de întrebări puse la foc continuu, au organizat un mic moment artistic cu poemele mele acompaniate de chitară. M-a bucurat mult curiozitatea lor legată țintit de anumite formulări ale mele din texte, dar și de lucruri care țin de viață. Cine ar trebui să facă primul pas, bărbatul sau femeia, ori cum a fost atitudinea colegilor de la muncă după apariția primei mele cărți chiar că nu am mai fost întrebată pînă acum.

La Noaptea albă a poeziei, un maraton de lecturi publice care începe întotdeauna vinerea la ora 10 seara în Casa FILIT și ține cît vrea, și unde zeci de poeți își citesc pe scenă versurile, deseori în premieră, am mai participat și anul trecut. Acum a fost cu mai puține emoții pentru mine, deși poezie este mereu mai dificil de citit, te simți expus, iradiat, disecat, a pretinde că poemele nu sînt bazate pe realitate este foarte greu și, de cele mai multe ori, nici nu vrei asta. Dar, așa cum spunea Kapka Kassabova, cînd te simți pierdut, poezia cere de la tine doar cîteva rînduri.

Participarea mea ca jurnalist la FILIT a constat și în dezbaterea „Revistele literare tipărite. Pentru cine?“, unde, alături de Cristina Hermeziu (Scriptor), Diana Vrabie (Dacia literară), Péter Demény (Matca) și Ștefan Baghiu (Transilvania), am vorbit despre posibila dispariție a print-ului la noi, despre online și cum l-am putea folosi în favoarea noastră, despre cum preferă să citească publicul tînăr și cum îl atragem. Cred că, atîta vreme cît vor exista oameni care aleg să parcurgă cu foșnet de pagini cărți și ziare, pe hîrtie, tiparul va continua să existe. Trăim în timpuri în care dependența de online și de rețelele sociale și numărul orelor petrecute navigînd în neștire au ajuns atît de mari încît simțim din ce în ce mai des nevoia să ne impunem perioade de deconectare totală. Și atunci preferăm să citim un articol cap-coadă, tipărit, fără să fim întrerupți de mesaje și de lucruri care încearcă să ne distragă atenția pe diverse căi. În egală măsură, nu poți să ignori prezentul și să nu folosești beneficiile rapidității cu care informația poate fi transmisă, la un număr mult mai mare de cititori, online. Iar acesta din urmă, prin strategii și maniere de înglobare în proiecte culturale mai ample și adaptate tuturor vîrstelor, poate orienta oamenii și spre print, și spre lectură, în general. Cele două, print-ul și online-ul, poate cu o deschidere mai mare a vechilor publicații către noile tehnologii, nu trebuie să se saboteze reciproc, din contra, sînt complentare.

La FILIT au venit peste 200 de scriitori, traducători și jurnaliști din toată țara și din lume, dar și oameni care ne citesc și au vrut să ne cunoască ori ne-au spus ce anume i-a atins dintr-o carte sau dintr-un vers. Confirmarea faptului că rîndurile tale ajung la cineva și schimbă lucruri sau dau asigurarea că nu e nimic care să nu mai fi fost trăit te face să mergi înainte, chiar dacă în România nu poți fi doar scriitor și nici viața de jurnalist nu înseamnă numai deplasări în locuri frumoase, evenimente și festivaluri, ci și o existență haotică, pe care cu greu mai poți pune hamul.

„Nimeni nu se apucă de scris din prea mult bine”, mi-a spus scriitoarea și jurnalista născută la Chișinău Anda Vahnovan, și mi-am dat seama că, în această mișcare browniană care a fost FILIT-ul vreme de cinci zile, în care te revezi cu oameni dragi sau unii cu totul noi te iau în brațe, vorbești preț de cîteva secunde și faci o poză cu cineva cu care cine știe cînd vei mai fi în aceeași țară, dai peste volubili și peste reticenți deopotrivă și de multe ori nu ghicești exact cum e potrivit să te porți, ăsta-i firul roșu care ne-a legat: dorința de a fi în interiorul unei povești. De a nu rămîne pierduți, niște „cetățeni ai necunoscutului”.