Joaca de-a normalitatea

Pentru copii, nu există decît „aici” și „acum”. Viața și jocurile lor se încadrează într-un prezent continuu, la care se adaptează rapid – chiar și cînd la numai doi kilometri și jumătate se află linia frontului dintr-un război absurd, pe care progresul și avantajele „celei mai bune dintre lumile posibile” nu au reușit să-l împiedice.

Niki și Vika sînt doi copii de 12 ani al căror trai și-a căpătat o altă normalitate, cu spaimele, rutinele și bucuriile ei, într-o gură de metrou din Harkov, luminată doar de neoane, în nord-estul Ucrainei. Prietenia lor, filmată între aprilie 2022 și ianuarie 2023, în perioada de început a conflictului din Ucraina, este subiectul documentarului Photophobia, scris și regizat de Ivan Ostrochovský și Pavol Pekarcik, o coproducție Slovacia, Cehia și Ucraina. Este un film în care războiul doar se aude și se simte foarte aproape și unde părăsirea stațiilor și garniturilor de metrou devenite adăpost, adică ieșirea la lumina zilei, este sinonimă cu un pericol mortal.

Realitatea de afară o vedem doar printr-un joc cu diapozitive, pe care copiii și-l dau unul altuia și în care imaginile decolorate prind viață. Sînt oameni care au pierdut tot ce aveau sau care încearcă să stingă paturi cuprinse de flăcări, poduri distruse pe sub care se trece, pe apa înghețată, cu bicicletă sau sanie, oameni care reușesc să facă abstracție de context ori oameni resemnați. „Cu emoții pozitive uiți orice”, e de părere tatăl lui Niki, cînd mama lui se întreabă cum îi va afecta această bucată de copilărie petrecută în plin război pe băiat și pe sora lui mai mică. Și ce povești își vor fabrica ei despre toate, în ce mod le vor fixa în amintire.

Mediul în care n-a mai văzut soarele de două luni și unde zgomotele se aud înfundat dacă își pune mîinile la urechi și închide ochii, iar războiul pare mai departe, începe să-l afecteze pe Niki. Doctorița la care îl duc părinții lui – și care dă consultații în subteran, între anumite ore anunțate de parcă ar fi un tren care trage la linie – îi recomandă să noteze într-un caiet tot ce face și vede, pentru a-l citi la viitoarea lor întîlnire. Nu reușește s-o convingă pe mama lui să iasă din ascunzătoare, dar prietenia cu Vika și urechile ei de iepure, cu telecomandă, îi dau un pic de energie. Un chitarist în vîrstă, care asigura, în direct, o coloană sonoră romantică chiar împotriva voinței ascultătorilor, îi povestește lui Niki despre Romeo și Julieta și îi împărtășește un secret: cu fetele, e recomandat să fii cît mai tăcut. Ca să le atragi, să știi să cînți la un instrument e un atu. De preferință, la chitară.

Anul trecut, Photophobia a cîștigat premiul Europa Cinemas Label la Giornate degli Autori, o secțiune independentă a Festivalului de Film de la Veneția, distincție care i-a permis să fie mai vizibil și să circule în lume. Anul acesta a primit și marele premiu, votat de public, la Festivalul Internațional de Film Independent Anonimul. A fost apreciat, de critici și spectatori deopotrivă, pentru că nu seamănă cu o poveste mizerabilistă despre război. Alege să înfățișeze, în acest nou-construit mod de viață, bucurii mărunte și momente de speranță. Niki și Vika aleargă pe liniile de metrou pînă cînd acestea se fac una, se agață de bare, folosesc automatele de bilete pentru a-și scrie mesaje scurte, încît să încapă, și își iau reciproc interviuri în cabina conductorului, pretinzînd că sînt jurnaliști și au nevoie de mărturii despre război. Se întreabă de ce pe toți îi interesează cum a fost cînd a izbucnit războiul, nu și în ziua a doua, ori a cincea. Și nu găsesc răspuns. Cînd, după luni petrecute în subteran, poți doar să intuiești că a venit primăvara, iar telefoanele arată în sfîrșit că afară sînt 20 de grade, primele raze de soare care îți cad pe mînă scriu o poezie.

Ca orice documentar bine realizat, Photophobia atrage prin autenticitate – cei doi copii își păstrează numele reale, Nikita și Viktoriia, și înțelegem rapid că filmările s-au desfășurat în condiții de risc pentru echipă. Deși urmărește un fir narativ, lasă camera să fie atrasă de imaginile puternice, emoționante. Conversațiile continuă uneori mai mult decît ar fi necesar, cît să se audă un zgomot de bombe pe fundal, care înfige ancora în realitate. Păstrînd proporțiile, filmul mi-a amintit de perioada pandemiei, cu senzațiile de incertitudine și teamă, cu dorința de a reveni la ce știam și cu promisiunea rămasă mereu nerespectată, față de noi înșine, că vom învăța să apreciem și cele mai mărunte lucruri bune. Am mai uitat de pandemie, iar asta nu este ceva rău – înseamnă că am reușit, cum crede și tatăl lui Niki, să punem în loc niște „emoții pozitive”.

Foto: Photophobia © Punkchart Films