Munca all-inclusive

„Fă ce-ți place și nu vei simți că lucrezi nici o zi”, se spune, dar eu cred opusul. Atunci cînd afacerea e a ta, ori ai o activitate care se bazează exclusiv pe tine, ba mai mult, se întîmplă de acasă, tendința este să nu mai respecți nici un orar. E adevărat, îți place ce faci, ai alege aceeași meserie ori preocupare în toate viețile viitoare, tocmai de asta îți scapă din vedere un lucru important: că ai putea obosi fără să-ți dai seama. Că toate gîndurile legate de ce ai putea realiza mai bine, mai repede, de felul în care ai reuși să dezvolți o idee sau să cîștigi mai mult te pot ține treaz noaptea și te pot împiedica să fii complet prezent în momentele petrecute cu familia ori la ieșirile cu prietenii. Că orele pe care le aloci lucrului, fără să te oblige nimeni, se iau din altă parte. Că toate clipele în care îți spui „o dată e ca niciodată” și prioritizezi activitățile altfel decît ți-ai dori, în favoarea muncii, se vor aduna și vor forma un întreg dolofan.

„Între a face ceva creativ și a urmări cîștigul financiar, alege-o pe prima și banii vor veni” – parafrazez unul dintre cartoanele care circulă pe Instagram, atribuit lui Robert Greene, autor de bestseller-uri și de citate menite să te-nalțe. Mă întreb pe cîte degete se pot număra cei din România care prosperă, nu doar supraviețuiesc, din scris. Ori din pictură, muzică, dans, din traduceri ori predarea de matematică la o școală. Cred că, la un moment dat, toți aceștia au ales pasiunea, asumîndu-și că banii nu vor mai veni niciodată.

Am tot respectul pentru oamenii care pleacă, singuri ori cu familia, în locuri care seamănă cu un decor de documentar de călătorie, fie cu crestele munților lipite de geamul cabanei, fie cu marea nesfîrșită sub ochi la micul dejun, fie cu forfota unei cafenele europene cu tradiție în jur și își continuă munca. Admir faptul că pot îmbina timpul liber cu lucrul, că au găsit o metodă ca cele două să coexiste și poate chiar să se potențeze reciproc. Ca om care a umblat niște ani cu laptop-ul în spate și a căutat semnal pînă și în noaptea de Revelion ori cînd avionul decola, nu vreau să mai experimentez asta vreodată. Recent am anulat două plecări, una chiar cu biletele de avion cumpărate, numai pentru că acelea nu ar fi însemnat un repaus total. Ci verificări, telefoane, editări, planuri, scris. „Numai de data asta.”

La fel de mult îi apreciez pe cei care au refuzat colaborările propuse de mine pentru că aveau o perioadă profesională aglomerată, pregăteau o sărbătoare în familie sau un concediu. Inițial, nu i-am înțeles. Îmi venea să îi întreb de ce e atît de dificil să aloce niște ore într-o seară sau în week-end pentru a scrie un text, de exemplu. Asta pentru că eu, în trecut, am făcut așa ceva mai mereu, iar o altă perspectivă asupra lucrurilor mă contraria. Acum înțeleg și chiar aplaud, nu mă supără un astfel de „nu”.

Îmi amintesc cum, în prima tinerețe, lucrînd în televiziune, veneau la mine diverși producători cu intenția de a mă coopta în echipa lor. Eu avînd deja cel puțin o emisiune la care colaboram (nu erau toate zilnice). N-am uitat nici șefii care mă chemau în birou ca să îmi mai dea încă ceva de făcut, cu eterna explicație „nu am cui” – pentru că cei mai mulți dintre redactori aveau familii, copii, părinți în grijă, boli și diverse probleme verbalizate zgomotos și des – ori cu mențiunea că este „doar pînă la finalul grilei”. De regulă, era vorba de emisiuni de seară sau de week-end, pe care nu le voia nimeni. Părinții mei mă încurajau, spunîndu-mi că ar trebui să mă bucur că șefii mă cred capabilă de mai mult, iar oamenii vin cu oferte, înseamnă că îmi fac treaba bine. Acum cred că eram doar timorată (sau fraieră) și nu știam cum să refuz. Ori că am tot dreptul să spun „nu” – nu mai aveam timp liber deloc. Dar, pe vremea aceea, încă mai credeam că tot efortul mă va duce undeva, în televiziune. Celor mai tineri decît mine, care vor să se afirme, să acumuleze experiență multă și diversă, să fie apreciați și care cred că pentru toate celelalte – familie, concedii, stat degeaba – va fi timp, le-aș spune să se gîndească un pic mai bine. Și că nota de plată (pe alte planuri) vine aproape cu certitudine. M-aș bucura să mă înșel.

În final, aș lăsa și eu un carton de Instagram pe care să scrie doar atît: Anulați expresia „Am tot timpul laptop-ul la mine”. N-o mai gîndiți, n-o mai verbalizați, nu-l mai luați. O dată nu e „ca niciodată”, e doar începutul.