„Orașul găsit în cutie”

Atunci cînd o doamnă misterioasă îi dăruiește unei profesoare de arhitectură o cutie plină cu însemnări și fotografii despre Bucureștiul anilor ’60, se poate întîmpla să fim purtați în universul unui oraș văzut prin ochii unui copil, a cărui voce inocentă narează locuri, istorii și crîmpeie de viață. Acceptarea convenției cărții nu se poate face decît cu seninătate, căci, fără ea, lectura nu este posibilă, din două motive. Primul, pentru că povara experienței, deziluziilor și frustrărilor lipsește din carte. Scrisorile către purcelușii Pindri și Monți, precum și către Ali, poartă în ele puritatea intrinsecă primei vîrste și dau tonul unei desfășurări de evenimente mîngîietoare în care ne regăsim cu naturalețe. Sînt aceleași, dar, totodată, atît de diferite pentru fiecare dintre noi... Al doilea motiv ține de oraș, personajul principal al cărții. Este un oraș care își transcende propria istorie, printr-o poziționare ontologic superioară vremurilor care îl străbat. El nu poartă ranchiună ciumei, inundațiilor, incendiilor ori demolărilor, pentru că toate aceste crize durează cît o gripă în curgerea unei vieți ce a împlinit, deja, o jumătate de mileniu. Orașul, văzut în carte ca totalizare a vieților oamenilor care se manifestă și prin obiectivarea unor idei abstracte despre spațiu, dar și a istoriilor personale, împletite cu trăirile cele mai intime, survolate de manifestările subconștientului și inconștientului, ei bine, această urzeală magnifică s-a deșirat de la rosăturile istoriei, dar s-a rețesut mai trainic și mai complex.

În paginile cărții, cunoașterea urbei lui Bucur se face în două moduri distincte. Prin ochii fetiței mutate în București, împreună cu familia sa, tocmai din Oradea, orașul cel nou se relevă stradă cu stradă, loc cu loc, lărgind, de-a lungul anilor, cercul siguranței oferite de curtea casei în care locuiește. Odată cu acestea, explicațiile însoțitorilor ne poartă într-un timp recent pe care generațiile mai tinere nu îl cunosc și care, tocmai din acest motiv, este important de consemnat, căci uitarea trecutului anticipează indiferența față de viitor. Vizitele la aprozar sau la magazinul de sifoane, la autoservire ori la piață sînt descrise de scriitoare cu o acribie care nu omite amănuntele cele mai discrete, aidoma unui pictor care, cu fiecare atingere de pensulă, adaugă o nuanță ce compune o frescă socială amplă și cuprinzătoare pe suprafața căreia, dacă ai suficientă lumină și timp la dispoziție, poți descifra statutul oamenilor, starea cetății și lucrurilor, bucuria și tristețea, sănătatea și boala, frumosul și urîtul, credințele și ideologiile. Al doilea mod de apropriere a „orașului găsit în cutie”, la fel de original ca primul, se relevă în corpusul notelor de final, care nu sînt nici note, și nici de final.

De regulă, notele sînt scurte, dar, de fapt, este vorba despre partea a doua a cărții, ce conține fișe ample, extrem de atent documentate, care, dincolo de critica erudită de arhitectură, conțin informații istorice, descrieri amănunțite ale vieților locuitorilor caselor, explicarea numelor străzilor. Și nu sînt de final, căci ele formează un volum în volum, totalizînd circa 120 de pagini. Fotografiile de epocă ce însoțesc aceste note completează în mod fericit un text de mare valoare documentară, în care destinul clădirilor îl oglindește pe cel al oamenilor, determinîndu-se reciproc. Despre efortul cercetării și coroborării tuturor acestor informații nu pot decît să-mi fac o vagă idee, străbătută de un sentiment acut de recunoștință căci, în literatura amplă dedicată Bucureștiului, este prima oară cînd întîlnesc împletite atîtea planuri ale cunoașterii.

Citind cartea Gabrielei Tabacu, m-a încercat întîi regretul că m-am născut în București, căci mi-ar fi plăcut să descopăr orașul cu cartea în mînă, să străbat străzile Povernei, Cometei, Sf. Visarion, Viișoarei, Vasile Alecsandri, să mă plimb prin Piața Amzei, dar și prin Piața Mare, descoperind parfumul uitat, ascuns sub straturi de vopsitorii, tencuieli, doctrine și concepții economice. Apoi mi-am dat seama că, bucureștean fiind, țin în mînă o comoară, adică amintirile deceniului dinaintea amintirilor proprii, pe care pot să le urzesc împreună pentru a putea vedea mai departe și mai adînc, poate chiar și mai luminos.

La lansarea cărții, am cumpărat un volum și m-am așezat la coadă pentru un autograf din partea autoarei, simțindu-mă privilegiat că mă aflu acolo. Cînd mi-a venit rîndul, doamna profesoară îmi pregătise deja un exemplar, cu o frumoasă dedicație adresată soției mele și copiilor. Așa că am rugat-o să îmi scrie pe cel de-al doilea o dedicație pentru mama, ale cărei amintiri se regăsesc în Orașul găsit în cutie: o cronică afectivă a Bucureștiului. Și, după ce am citit cartea, știți ce am făcut? Am dat fuga la librărie și am mai cumpărat un exemplar, ca să aibă fiecare dintre copiii mei cîte unul.