Realitatea, ca o ficțiune

Cînd am văzut documentarul Searching for Sugar Man / În căutarea lui Sugar Man, scris și regizat de suedezul Malik Bendjelloul, cu peste un deceniu în urmă, m-am întrebat cît de mult pot realizatorii unui astfel de film să se amestece în realitatea pe care încearcă să o surprindă, în desfășurarea evenimentelor, și unde e granița dintre observație și participare. Pe scurt, filmul, a cărui acțiune este plasată către finalul anilor ’90, urmărește căutarea muzicianului Sixto Rodriguez de către doi fani înfocați ai săi din Cape Town. În Africa de Sud, cîntărețul fusese foarte popular, la fel și în Australia sau Noua Zeelandă. Deși Rodriguez dispăruse din vizorul public după primele două albume, ba chiar se spunea că s-ar fi sinucis, cei doi au reușit să-l găsească și să-i revigoreze cariera, în SUA și în întreaga lume. Rodriguez a concertat și a fost invitat în diferite emisiuni de televiziune și evenimente pînă spre finalul vieții. Ne-a părăsit anul trecut, la 81 de ani, după ce cu un an înainte, suferind de glaucom, își pierduse complet vederea.

În 2013, Malik Bendjelloul cîștiga Oscarul la secțiunea film documentar pentru Searching for Sugar Man. Regizorul fusese un copil-vedetă în Suedia, apărînd de mic în filme, apoi a devenit jurnalist și artist vizual. În 2006, a călătorit în America de Sud și Africa în căutare de povești, iar una dintre ele s-a dovedit a fi cea a lui Rodriguez, aflată de la proprietarul unui magazin de muzică din Cape Town. Nu auzise de cîntăreț pînă atunci, dar Rodriguez a fost, prin muzica lui, o figură importantă în Africa de Sud, inclusiv în lupta anti-apartheid. Bendjelloul a lucrat la documentar cinci ani, a filmat și editat singur cînd a fost nevoie, a căutat cu disperare fonduri care să sprijine această poveste în care credea. Era un perfecționist excentric, cu un program foarte strict și reguli bizare pentru cei din jur, pe care succesul obținut cu Searching for Sugar Man l-a destabilizat și l-a făcut să se îndoiască de propria creativitate, spun apropiații. În mai 2014 avea să se arunce în fața metroului din Stockholm, la o oră de vîrf, ducînd odată cu el, pe lumea cealaltă, toate poveștile pe care nu le filmase încă. Avea 36 de ani.

Mi-am amintit de căutarea lui Rodriguez urmărind documentarul unguresc care a cîștigat secțiunea „What’s Up, Doc?” a Transilvania International Film Festival în acest an, Kix, regizat de Dávid Mikulán și Bálint Révész. Filmul surprinde, pe parcursul a 12 ani, creșterea și maturizarea unui copil, în cartierele sărace din Budapesta. Sanyi ajunge, de la puștiul cu o energie debordantă care, pe calul său de lemn, vrea să-i înveselească pe oamenii supărați din pricina unor nimicuri, la tînărul a cărui poveste se împletește cu cea a prezentului societății în care trăiește, printr-un accident nefericit în care este implicat și care devine subiect de presă. Dintr-odată, băiatul care nu voia să crească este obligat să-și asume responsabilitățile unei vieți de adult, de care a încercat atît de mult să fugă. Filmul are inserate din loc în loc, contrastînd cu restul, cadre atît de frumoase încît uiți că nu e ficțiune (o păpușă, un șarpe de jucărie prin iarbă, rîsul din nimic și bucuria unei felii de pizza) și te face să-ți amintești de o copilărie universală din țările acestei părți a Europei – Sanyi se scufundă în apa unei bălți murdare, în ciuda avertismentelor, mănîncă gheața ca pe bomboane, este rotit cu o coardă în timp ce merge pe role și, în adolescență, își amenajează la subsol o cameră de „tras de fiare”, cu un poster vechi cu Crocodile Dundee la vedere.

În ianuarie 2019, căminul colegiului Ráday din Budapesta este cuprins de flăcări, după ce Sanyi, care atunci avea 17 ani, și doi prieteni ai săi au dat foc, în joacă, unei saltele. În incendiu moare un om, iar cei trei sînt puși sub acuzare. Verdictul final în procesul lui Sanyi se va da în toamna acestui an, înainte de prima proiecție a documentarului Kix în Ungaria. După cum a afirmat regizorul Bálint Révész, prezent la TIFF, într-un interviu luat de Alexandra Florescu pentru Scena9, deși în film sînt incluse scene de la audieri și chiar o vizită a premierului Viktor Orbán la locul incendiului, realizatorii nu au dorit ca procesul să devină punctul central, mai important ca povestea însăși. Au încheiat filmările în momentul în care Sanyi și-a depășit mediul și a ajuns la remiză în lupta cu destinul – s-a mutat de acasă, are o slujbă, o relație, vrea să scape de sărăcie și să facă mai mult decît au reușit părinții lui. Ce a dorit să promoveze filmul a fost o raportare mai atentă, empatică, la cei din jur, o responsabilitate colectivă față de persoanele vulnerabile din societate.

Ambele documentare amintite construiesc povești cu elemente reale, urmăresc personaje neinventate și un fir narativ spre ceva ce poate, ca spectatori, ne-am dori mai mult să fie un final fericit decît să respecte realitatea așa cum a fost ea. Filmele arată și cum, cînd sîntem martori ai realității din jur direct sau prin obiectivul camerei de filmat, există momente în care putem interveni, trece niște bariere, reduce diferențele. Putem ajuta.