Șapte ani de „Urbe în vorbe”

În urmă cu șapte ani am acceptat cu entuziasm invitația redactorului-șef de a face parte din echipa Dilemei și am agreat împreună ca articolele să reflecte importanța arhitecturii și urbanismului în viața de zi cu zi a cititorilor, într-un limbaj accesibil, trecut prin sita fină a cotidianului. Într-adevăr, pentru un arhitect obișnuit cu limbajul codificat al profesiei, unde o linie poate însemna, după caz, o treaptă, un contur de fereastră sau muchia unei clădiri, expresii ca spațiu sociopetal, morfologie urbană, raumplan sau configurație spațial-volumetrică fac parte din vocabularul curent. Însă pentru oricine altcineva ele reprezintă un „nec plus ultra”. Prima surpriză plăcută a fost titlul rubricii, decis de redacție. Printr-o aliterație subtilă, „Urbe în vorbe” sugerează înlănțuiri, cauzalități, rezonanțe și reflectări reciproce ale orașelor și cuvintelor. Nu mi-aș fi putut închipui un titlu mai sugestiv! Apoi, calitatea umană și intelectuală a membrilor redacției cu care am avut plăcerea de a interacționa de-a lungul acestor șapte ani, rafinamentul și politețea, educația și cultura au fost  coloanele canelate, atent șlefuite, ale unui edificiu intelectual pe care l-am descoperit cu bucuria unui copil pe parcursul colaborării și, în acest moment, am divagat deja spre arhitectură, bineînțeles. Cînd începi să construiești o casă nu ai curtea plină cu toate materialele care vor veni spre a fi montate. Acestea vor fi alese pe parcurs, dar calitatea lor efectivă va putea fi apreciată doar cînd sînt puse în operă și, eventual, mult după aceasta, cînd vor fi trecut testul durabilității. Valoarea colaborării cu membrii redacției Dilemei a fost unul din acei factori ulteriori debutului, nesperat de buni, alături de interacțiunea cu un public inteligent, avizat și generos, care mi-a dăruit timpul său.

Cînd am scris despre oraș m-am gîndit, în primul rînd, la oamenii cărora el le este destinat. Așa cum o farfurie nu are sens fără mîncarea din ea sau ființa pe care o hrănește, tot astfel orașul nu ar putea fi imaginat fără utilizatorii săi, golit de viața urbană care îl animă și îl definește. O străveche fabulă spune că, într-o zi, a sosit un călător și, descălecînd, a întrebat: „Ce fel de oameni trăiesc în acest oraș, căci aș vrea să mă stabilesc aici?”. Un înțelept albit de vremuri, care citea în piață, i-a răspuns cu o întrebare: „Dar acolo, de unde vii tu, cum erau oamenii?”. „În orașul de unde vin, oamenii erau răi și pizmași, clevetitori și răzbunători”, a răspuns drumețul. „Atunci mergi mai departe, căci așa sînt și aici, la noi, nu sînt cu nimic mai breji!”, l-a îndemnat cărturarul. Iar călărețul, după ce și-a hrănit și adăpat calul, i-a ascultat sfatul și s-a îndepărtat într-un colb de praf. Într-altă zi, un alt călător și-a oprit calul înspumat în piață și a pus aceeași întrebare, la care înțeleptul i-a replicat în același mod. „În orașul de unde vin, oamenii erau buni și drepți, vrednici și milostivi.” „Așa sînt și în orașul nostru”, i-a răspuns bătrînul, „poți rămîne cît ți-e voia în orașul nostru.” Un negustor de hamuri, care văzuse ambele scene, l-a întrebat supărat pe cărturar cum a putut să dea unor oameni răspunsuri atît de diferite, contradictorii chiar, știut fiind că adevărul nu poate fi decît unul, iar aflarea și transmiterea lui este sarcina de căpătîi a înțelepților. Acesta i-a răspuns că fiecare își poartă propriul oraș în inimă și, așa cum îi este inima, așa vede și orașul. O inimă blîndă va observa lucrurile frumoase, iar una aprigă îi va scoate în evidență neajunsurile. Oricine găsește în orașul său doar reflexia în piatră a propriului suflet...

Am încercat așadar să surprind complexitatea fundamentală a unui poem urban ale cărui cuvinte sînt clădirile și ale cărui înțelesuri sînt construite de semnificațiile actelor de întemeiere. Fiecare nou fapt adaugă sensuri și transformă textul pe care îl descifrăm în murii încrustați sau cojiți, în straturile suprapuse ale vieții care s-au impregnat definitiv în ordinea minerală a orașului. Și, observînd acest discurs mutabil al unei complexități care se cristalizează în spațiu, prin creștere și contragere, sau în timp, prin istorie și transformare, prin viață și moarte, martor fiind al vieții ce animă străzile și piețele, casele, curțile, grădinile, scările și camerele, am devenit mult mai atent la ceea ce, acum cîțiva ani, poate că nu aș fi remarcat, anume capacitatea orașului de a intra într-un dialog direct cu locuitorii și vizitatorii săi, pe tonuri diferite, cu reticență sau exuberanță, cu sobrietate sau relaxare, cu plăcere sau tulburare.

Se spune că șapte ani definesc un interval al devenirii spirituale a ființelor omenești. Pe mine, acești șapte ani de la Dilema m-au învățat să caut cuvintele care să însuflețească fiecare linie pe care noi, arhitecții, o tragem pe hîrtia albă a unui proiect nenăscut încă, un Golem care va prinde scînteie de viață doar atunci cînd locuitorii săi îl vor iubi, iar linia va deveni treapta primei îmbrățișări a ființei visate, conturul ferestrei de unde vom încerca să-i auzim pașii coborînd pe alee sau muchia acelei clădiri dincolo de care se va putea întrezări cea mai frumoasă grădină din lume. Închei, dragi cititori, cu speranța că Dumnezeu ne va îngădui cît mai mulți ani fericiți împreună în acest oraș ubicuu, care ne conține și pe care îl modelăm, dîndu-vă întîlnire joia, pe strada frumoasă pe care o iubim, Dilema.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.