Societatea Supraoamenilor

Săptămîna trecută, Ministerul Apărării a scos la concurs peste 5.000 de posturi militare. Dintre acestea au fost ocupate doar 40%. Cei mai mulți dintre candidați nu au trecut proba fizică și examenul medical. O întrebare, cred, legitimă: de ce respectivii s-au prezentat? Au avut, cumva, o zi proastă sau, pur și simplu, și-au supraestimat abilitățile?

Pe de o parte, ar fi o coincidență mult prea mare ca atîția candidați respinși să fi avut o zi proastă. Pe de alta, trăim într-o societate care depărtează de noi toate neajunsurile și ne îndeamnă, din toate ungherele sale, să ne credem mai buni decît sîntem.

Trăim într-o reală industrie motivațională. Greșelile nu mai sînt de blamat, căci au devenit „oportunități de învățare”. Eșecul nu mai este ceva devastator, ci un pas înainte. Sîntem învățați să ne iubim defectele, nu să le depășim sau să le acceptăm, ca pe niște limitări. Rețelele sociale au omorît de mult sindromul impostorului, ne îmbie să spunem orice ne trece prin minte și, cu cît ne sînt mai răzlețe gîndurile, odată aruncate online, primesc aprecieri. Părerile devin opinii. Dacă alegem valul potrivit, ajungem influencer-i. Adică „specialiști” care nu au neapărat o pregătire în domeniul respectiv.

Stima de sine nu mai derivă din muncă, ci din like-uri.

Efectul Dunning-Kruger

În 1999, doi psihologi americani, David Dunning și Justin Kruger, au condus o serie de teste menite să descopere felul cum se autoevaluează oamenii. Printre acestea, participanții a trebuit să rezolve cîteva probleme de logică și gramatică, apoi să evalueze cît de bună le-a fost performanța în comparație cu a colegilor.

Rezultatul: cei cu cele mai proaste rezultate au crezut că au găsit cele mai bune soluții. Cînd au văzut rezolvările și cînd li s-a permis să vadă teste participanților mai buni, au continuat să creadă  în propria superioritate, negînd cu vehemență realitatea.

Testele conduse de cei doi psihologi poartă numele de efectul Dunning-Kruger, care desemnează o distorsiune cognitivă a imaginii de sine, în care propriile cunoștințe și aptitudini sînt supraevaluate. Potrivit celor doi, supraevaluarea abilităților și competențelor vine la pachet cu imposibilitatea cuiva de a-și recunoaște și accepta incompetența. Drept urmare, există o stagnare, dezvoltarea fiind blocată, iar corectarea greșelilor, de asemenea. În plus, cînd ne supraevaluăm, putem să judecăm complet greșit competențele altora. Potrivit cercetătorilor, pe cînd oamenii mai puțin inteligenți sînt, de obicei, incredibil de convinși de propria inteligență, cei cu adevărat inteligenți se îndoiesc de propria capacitate de a judeca și a evalua lucrurile în mod corect.

Supraevaluarea în alegerile politice

Propagarea efectului Dunning-Kruger în societate se poate observa și în votul politic al oamenilor. Încă de acum cîțiva ani, cercetătorii de la Universitatea din Amsterdam trăgeau un semnal de alarmă.

În 2019, Jan-Willem van Prooijen și André P.M. Krouwel au analizat factorii determinanți ai aderenței la discursul populist. Cei doi autori, specialiști în psihologie și științe politice, au pornit de la exploatarea părtinirii cognitive descrisă de efectul Dunning-Kruger.

Lucrarea lor, intitulată „Pretențiile de inteligență excesivă provoacă votul anti-establishment”, a fost publicată în revista științifică Social Psychological and Personality Science și demonstrează cum ajung din ce în ce mai mulți oameni să voteze cu partidele extremiste, atît de stînga, cît și de dreapta. Unul dintre punctele comune ale extremismului politic este populismul, dreapta accentuează „poporul”, stînga – „suveranitatea populară”.

Cercetătorii au demonstrat că „sentimentele de nemulțumire în rîndul cetățenilor” sînt valorificate de liderii populiști care propun soluții simpliste și imediate. Acestea sînt fie impracticabile, fie nocive pe termen lung. Pe de altă parte, susținătorii acestora capătă încredere în propria judecată, simplistă și pe termen scurt, care exclude ramificațiile și efectele promisiunilor electorale.

De ce continuăm să alegem idioți?

Este întrebarea jurnaliștilor de la The Guardian, care a publicat o analiză critică a scenei politice actuale. „În mod logic, ți-ai dori să fii reprezentat de o persoană inteligentă care să înțeleagă realitățile și să aibă cea mai bună abordare și cele mai bune metode pentru a conduce o țară în cel mai eficient mod posibil. Însă nu, oamenii par atrași de demonstrații de abilități intelectuale îndoielnice. Există o mare varietate de factori ideologici, culturali, sociali, istorici, financiari (...), însă există și unele procese psihologice cunoscute care pot contribui la acest fenomen”, scriu jurnaliștii britanici, amintind de trăsăturile unei persoane afectate de efectul Dunning-Kruger.

În primul rînd, oamenii sînt atrași de politicieni care afișează o încrederea excesivă în sine. „Oamenii încrezători sînt mai convingători. (...) De exemplu, un martor stăpîn pe sine este mai convingător pentru un juriu decît unul emoționat și ezitant (ceea ce, evident, are implicații îngrijorătoare pentru Justiție). Este același fenomen exploatat de zeci de ani de vînzătorii de mașini uzate și de agenții imobiliari. Iar politicienii nu sînt departe de asta.”

Cu alte cuvinte, o persoană inteligentă, care se va îndoi de capacitățile sale în virtutea inteligenței, va fi evitată atît de partidele politice, căci nu va inspira încredere votanților, cît și de electorat.

Pe de altă parte, electoratul este din ce în ce mai descurajat în abordarea unor subiecte și discuții intelectuale și complexe. Oamenii au ajuns să prefere trivialitatea și banalitatea pe care le pot înțelege, fără efort intelectual, decît să-și pună mintea la contribuție, uitînd că democrația nu este ceva ușor și că este un dat care se poate lua.

În plus, elitismul a devenit un termen negativ. „Una dintre calitățile des citate ale lui George W. Bush a fost că oamenii au simțit că pot «bea o bere cu el». Prin urmare, au simțit că se pot trage de șireturi cu el. Ideea că cei care conduc țara sînt deasupra normelor societății este alarmantă pentru mulți.”

Deși oamenii au fost dintotdeauna conștienți de importanța statutului social, astăzi acest statut social a devenit mai mult o chestiune de autoapreciere. „Trebuie să ne simțim superiori altora pentru a ne menține sentimentul de valoare de sine. Drept urmare, cineva inteligent care spune lucruri complicate care conțin fapte inconfortabile (dar exacte) nu mai atrage, însă cineva, în mod demonstrat, idiot nu va provoca statutul social al interlocutorului și, dacă va spune lucruri simpliste, prejudecăți și va nega realități incomode, cu atît mai bine.”

Cultivarea narcisismului

Senzația de superioritate, descrisă de sindromul Dunning-Kruger, denotă un soi de narcisism, însă oglindirea în lac nu este cea reală. Pînă la urmă, Narcis era frumos. Cei care doar se cred superiori își văd imaginea distorsionată, editată de propriul program de Photoshop.

În cartea sa Les Narcisse. Ils ont pris le pouvoir („Narcisiacii au luat puterea”), psihiatrul Marie-France Hirigoyen evocă o adevărată epidemie de narcisism în societatea noastră. Pornind de la cazurile pe care le tratează, Hirigoyen face distincție între narcisismul sănătos, care ne permite să avem suficientă încredere în noi pentru a ne putea afirma, și narcisismul patologic, cel „inventat”, care nu se bazează pe fapte, ci pe o părere distorsionată asupra capacităților noastre.

„În societatea noastră, Narcis a preluat puterea”, a afirmat aceasta într-o emisiune la Radio France. În opinia sa, unul dintre motivele acestui narcisism negativ este competiția acerbă care ne guvernează vremurile, imboldul continuu către performanță, către succes. Însă definiția însăși a succesului a fost pervertită: nu mai este vorba de un succes clădit în timp, ci de un succes instantaneu. Vrem recunoaștere imediată, avere fără prea multă muncă și viața fabuloasă pe care sîntem convinși că o merităm.

„Societatea noastră de performanță și consum îi împinge pe indivizi să se concentreze din ce în ce mai mult pe ei înșiși, consolidîndu-le trăsăturile narcisice și selectînd dintre acestea pe cele mai vizibile, pentru cele mai înalte poziții. Precum Narcis contemplîndu-și reflectarea în iaz, tot mai mulți oameni, dependenți de ecranele și rețelele lor de socializare, există doar în like-urile celorlalți.”

Ceea ce confirmă și lucrarea celor doi americani: efectul Dunning-Kruger duce la un cerc vicios al incompetenței: incompetenții se înconjoară de oameni la fel de incompetenți, care mimează respectul și aprecierea, din simplul motiv că, la rîndul lor, au nevoie de respect și apreciere.

Poate fi întrerupt acest cerc vicios? Probabil, însă comoditatea este ceva greu de depășit, acceptarea unor neajunsuri poate supăra corectitudinea politică și industria motivațională, iar să acceptăm că nu sîntem chiar atît de buni precum credeam e aproape o blasfemie, într-o societate de Supraoameni.