Străzile bucureștene, aceste cîmpuri de luptă

Mijirea imperceptibilă a zorilor aduce în stradă primele mașini, zorite să nu prindă aglomerația de mai tîrziu. Șoferii luptă cu timpul, gonind cu 80 de kilometri la oră, atenți la eventualele controale ale poliției, amplasate strategic exact după curbă. În fața blocurilor, mașinile încep să toarcă la ralenti, pînă ce se dezaburesc geamurile, trezindu-i pe locatarii care ar fi putut dormi pînă ceva mai tîrziu. La 7,30 începe nebunia ducerii copiilor la școli, căci în București, deși toți copiii locuiesc în raza școlii unde sînt arondați, este știut că raza școlilor considerate bune este atît de puternică încît bate pînă în galaxia vecină. Așa se face că, preț de o oră, pe lunetele mașinilor se întrezăresc chici nepieptănate, glugi și căciuli, fundițe și pompoane. E ora durerii, a plînsetului și a scrîșnirii dinților, a claxoanelor isterizate, a geamurilor coborîte și a imprecațiilor azvîrlite cu generozitate, în ciuda prezenței odraslelor. De fapt, școala începe mai devreme pentru acele mici făpturi legate cu centuri de siguranță: școala vieții, desigur, în care mașina mai mare are dreptate. Iarna, măcelul cotidian al dimineților cu școală îmbracă hlamida imaculatei apocalipse, căci zăpada face ca improbabilul să devină imposibil, atît pentru mașini, cît și pentru pietoni. Locurile de parcare inexistente se înjumătățesc, printr-o alchimică diviziune a lui zero, iar pietonii nu mai pot circula decît cu sacrificarea bocancilor, căci rigolele sînt pline cu apă sărată ce trece lejer de glezne.

În jurul orei 9, circulația se calmează. Chiar și întîrziații au ajuns la școală deja. În jurul orei 9 există o străfulgerare, un sfert de oră magic în care, dacă ai privilegiul, norocul sau ambele să conduci mașina, orașul pare normal. Durează însă puțin, pentru că începe circulația dubelor și mașinilor de gunoi. Dacă de dimineață se purtau lupte de cavalerie ușoară, acum străzile vuiesc de cavalerie grea și blindate, căci șoferii de dube sînt profesioniști. Asta, în București, înseamnă condus cu 90 de kilometri la oră, fiindcă dubele au toate stație și n-au teamă de radar. N-au teamă de nimic, de fapt. Mai înseamnă condus fără semnalizare, parcare pe bandă de rulare, blocare linie de tramvai, totul sub stindardul nevoii absolute de a livra la timp. Deși împart asfaltul cu ceilalți participanți la trafic, dubele sînt conduse pe un palier ontologic superior, căci ele au fost reginele de necontestat ale străzilor în pandemie, cînd toate celelalte mașini rugineau, resemnate, prin parcări.

De-a lungul zilei, străzile sînt disputate de autobuze, tramvaie, troleibuze, camioane, utilaje, dube, automobile, biciclete, trotinete și pietoni. Coloanele de mașini se opresc pe zebră, pietonii traversează pe unde apucă. La verde pietoni, primele care traversează sînt bicicletele și trotinetele, în viteză și în diagonală, oricît de periculos ar fi. De fapt, totul e periculos în București, la nivelul la care mulți șoferi români refuză să mai vină cu mașina în Capitală, pentru că apoi, la întoarcere, au nevoie de terapie. Nivelul  colosal de isterie al străzilor din București poate, în anumite circumstanțe, să explodeze. Una dintre acestea este blocarea parțială sau totală a unor străzi și bulevarde, din pricina lucrărilor de tot felul. O banală reparație a unei țevi distruge pentru cîteva zile circulația pe o stradă întreagă. Cîteva șantiere de stații de metrou pornite toate deodată în nordul orașului calamitează zeci de mii de suflete vreme de cîțiva ani.

Închiderea lipsită de empatie a străzilor, fără avertizoare și indicatoare de ocolire, fără un management al circulației, fără poliție și fără apel reprezintă ecoul peste decenii al brutalității administrative comuniste. În criză de idei și în pană de soluții, edilii deviază circulația unui bulevard cum este Calea Griviței pe o stradă de cartier cu două benzi, Mircești, unde se află case vechi și o grădiniță importantă, cu peste 270 de copii și 60 de cadre didactice și personal auxiliar. Prin fața ei, în pas de cortegiu, trepidînd și eliminînd noxe, trec betoniere, camioane, mașini de gunoi, dube, mașini, mașini, mașini, oferindu-le copiilor exact ce au nevoie pentru a crește mari și sănătoși, adică vibrații, zgomot și poluare. Casele vechi se surpă sub povara unui trafic greu pentru care strada nu a fost niciodată gîndită. Copiii nu mai pot traversa, căci mașinile vin în flux continuu, cu două viteze de bază: foarte lent și foarte rapid. Foarte lent se mișcă mașinile în majoritatea timpului, ceea ce îi face pe șoferi să privească mai mult în telefoane decît prin parbriz, obicei mai periculos chiar decît condusul în stare de ebrietate, conform multor studii. Sîmbăta se circulă foarte rapid, cu 80 de kilometri la oră în loc de 30, și nici picior de polițist nu umbrește strada Mircești pentru a face puțină ordine. Intersecțiile lipsite de vizibilitate fac traversările nesemaforizate adevărate rulete rusești pentru pietoni, dar asta nu prezintă nici un fel de problemă pentru administrația omniscientă, omnipotentă și, mai ales, infailibilă, căci ea are o privire de ansamblu, strategică, macro, față de care problemele mărunte ale subiecților sînt reduse la dimensiunea unor puncte insignifiante, cu totul neobservabile. „Nu se poate altfel“, par a rosti generalii administrației către localnicii adunați să protesteze de disperare, „sînteți victimele colaterale ale unui plan prea măreț pentru care, dacă l-ați putea înțelege, v-ați da de bunăvoie sănătatea și liniștea!”

Durata lucrărilor care transformă viața locuitorilor în calvar este ori lungă, ori foarte lungă, de ordinul anilor, așa că în București, sub atenta oblăduire a preaînaltelor și mult preaînțeleptelor foruri decizionale, progresul este doar pentru cine îl mai apucă. Iar pentru copiii care dezvoltă astm există mai multe scheme de tratament bazate pe cortizon, dar asta chiar că nu mai este treaba Primăriei.