Trei kilometri pot fi nesfîrșiți

Intenționam să le las criticilor comentarea filmului Trei kilometri pînă la capătul lumii, regizat de Emanuel Pârvu și scris împreună cu producătorul Miruna Berescu. Însă comentariile venite de la o parte a publicului (larg) legate, între altele, de faptul că acest film este și propunerea României pentru Premiile Oscar de anul viitor m-au șocat și m-au făcut să-mi dau seama că trăiesc, de fapt, într-o bulă.

Am văzut filmul săptămîna trecută, proiectat pentru prima dată în București, după festivalurile Anonimul și TIFF, într-un fel de avan-avanpremieră, în prezența membrilor echipei, realizatori și actori. Pe scurt, este povestea unui adolescent din Sfîntu Gheorghe, Tulcea, aflat în pragul admiterii la facultate, care primește o bătaie cruntă din partea altor tineri pentru că este homosexual și a îndrăznit să se afișeze cu un băiat de la București, noaptea, pe străduțele din sat. Protagonistul, Adi, își ținuse secretă orientarea sexuală din motive evidente – părinții, tradiționaliști și religioși, care nu ar fi înțeles, gura lumii dintr-o comunitate mică, abuzurile la care ar fi fost supus din partea celor de aceeași vîrstă. Nici că nu vrea să dea la Marină și intenționează să meargă la București la facultate nu a spus nimănui. Iar această lume a tainelor apăsătoare se prăbușește cînd, depistați, agresorii povestesc ce au văzut, preotul din sat este implicat într-o tentativă de „exorcizare” înțeleasă drept vindecare, iar Poliția, Protecția Copilului, părintele făptașilor (un fel de cămătar local) și părinții lui Adi, incapabili să decidă care ar fi reacția corectă, strîng tot mai mult lanțul sufocant din jurul băiatului.

Dincolo de regie (pentru care Emanuel Pârvu a primit un premiu la Festivalul Internațional de Film de la Ierusalim), scenariu dens și credibil, actori potriviți și sunet bun, în ciuda nenumăratelor tipuri de vînt dintr-un decor natural unic, filmul readuce în discuție tema relației părinți-copii – cu asperități, meandre, vorbe care nu se spun și cuvinte ce nu se mai uită –, care este una universală. Indiferent de loc, timp sau vîrste, în oricare raport de acest fel s-a rostit, măcar o dată, „Toată viața ai făcut ce ai vrut!”, „Ne faci de rîs!” ori „Ce s-a întîmplat cu tine?”. În toate, au fost tăceri grele sau plecări fără rămas-bun. Ori multe momente în care gura lumii (chiar dacă nu trăiești cu ea în casă) a atîrnat mai greu decît dorințele proprii. Arătîndu-le, filmul speră să mai schimbe din mentalitățile rigide, mai ales în comunitățile mici, de la diferite capete de lume, unde toate strîng. Dar și să chestioneze problematica iubirii necondiționate, dincolo de lucrurile care rămîn neînțelese.

Regizorul a declarat, la sesiunea de întrebări și răspunsuri de după proiecția filmului, că ideea i-a venit acum aproape zece ani, în urma unui caz real despre care presa a relatat pe larg, al unei fete din Vaslui, care a fost acostată la întoarcerea de la liceu și violată de șapte indivizi, iar o parte a comunității locale și părinții acuzaților (care au scăpat prea ușor) îi găseau victimei o vină. Și că, deși a filmat bătaia, nu a considerat necesar sau util ca ea să fie arătată în film. Contau, de fapt, efectele și semnificațiile ei, văzute sau doar simțite, ca niște cercuri concentrice care se propagă la nesfîrșit, după ce arunci cu putere o piatră în apă. Aproape de capătul lumii e mereu o Românie în miniatură, extrem de atentă la curtea vecinului, conservatoare și colectivistă.

Filmul a obținut premii care nu sînt menționate pe afiș: Trofeul Heart of Sarajevo pentru cel mai bun film de lungmetraj și Cineuropa Award pentru contribuția la peisajul audiovizual european, la Festivalul de Film de la Sarajevo, și Queer Palm, la Cannes, premiu acordat de un juriu independent pentru tratarea subiectelor LGBT+ ori feministe. Lupta lui pentru schimbarea concepțiilor sau cel puțin a atitudinii din spațiul public este una ce pare nesfîrșită, date fiind reacțiile vitriolante din partea unora care, fără să vadă filmul, sînt de părere că ne va face de rîs în lume, că „promovăm abjecțiile” și că e mai rău ca-n comunism. Rețelele sociale au oferit oricui o portavoce și, din păcate, o folosește zilnic taman prototipul agresorului din film.

În cinematografe, Trei kilometri pînă la capătul lumii va rula din 11 octombrie 2024. Îi încurajez să-l vadă pe părinții de adolescenți care-i înțeleg cu greu sau care, din contra, cred că aceștia nu le ascund nimic. Dar și pe oricine a fost cîndva adolescent și, ca oricărui adolescent, i s-a părut că povestea lui este unică, aparte, neînțeleasă.