Turism rural

Luna iunie a sosit cu temperaturi care ne fac să anticipăm, fără a fi genii, un exod al orășenilor către sate în lunile dogoritoare ale vacanței de vară. Spun sate pentru că majoritatea stațiunilor turistice românești sînt recente (secolul al XIX-lea, cu cîteva notabile excepții). Aceste sate au devenit stațiuni, iar unele stațiuni, din păcate, s-au metamorfozat, după cîteva zeci de ani, în periferii urbane.

Hanurile au oferit, de-a lungul timpului, cazare și masă drumeților, negustorilor, muncitorilor care tranzitau satele românești, dar și animalelor de povară și transport care îi însoțeau. Amplasate, în general, la răscrucea unor drumuri comerciale, hanurile au reprezentat repere geografice importante, distanța între două hanuri fiind distanța care putea fi parcursă de un cal într-o zi.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu Unirea Principatelor și obținerea independenței, noul stat, aflat în plină dezvoltare, începe să valorifice resursele turistice. În 1887, satul Govora este declarat stațiune balneară, după ce, în 1860, un țăran descoperă, întîmplător, ape termale. Începe construirea de așezăminte balneare și hoteluri, printre arhitecții chemați fiind și Ernest Doneaud care proiectează Hotelul Palace (1910-1914) și Pavilionul central de băi (1914), într-o arhitectură eclectică, cu valențe de reprezentare. Arhitectura noilor stațiuni (Călimănești, Căciulata, Govora, Lacul Sărat, Slănic Moldova etc.) care, pînă de curînd, erau doar sate se caracterizează prin construirea de hoteluri ample, cu o stilistică remarcabilă și care ocupă parcele mari aflate în plan secund în raport cu țesutul tradițional al satului, în relație directă cu elementele de peisaj.

În perioada interbelică, apariția mijloacelor de transport mecanizate (trenul și automobilul) face posibilă apariția unor clădiri turistice izolate, și anume hanurile-conac ale aristocrației și burgheziei înstărite, unul dintre cele mai strălucite exemple ale epocii fiind hanul avocatului Aurelian Bentoiu de la Făcăeni.

Construit în 1937 și amplasat în vechea vatră a satului (acum se află la periferia localității), hanul avea și funcțiunea de conac. Elegant, cu o stilistică neo-românească, hanul era prevăzut cu parter și etaj. Elementul dominant al fațadei este un foișor cu stîlpi de lemn cioplit.

Odată cu dezvoltarea turismului, multe sate cu potențial devin stațiuni, iar procesul de extindere și modernizare implică un elan fără precedent în domeniul construcțiilor hoteliere, în special în sectorul balnear. Amploarea dezvoltării turismului în România Mare pune problema instituționalizării acestuia. Astfel, în 1936, apare „Oficiul Național de Turism”. Arhitectura turistică dobîndește un nou avînt, prin clasarea stațiunilor balneare și turistice, prin construirea de hoteluri în mediul rural, la Obîrșia Lotrului, Rînca ș.a.m.d.

Dacă, pînă la al doilea război mondial, stilistica structurilor de primire turistice din mediul rural era dictată de gustul investitorului, iar noile vile și hoteluri sînt construite în stil eclectic, romantic, Art Nouveau, neo-românesc sau, mai rar, modernist, după război comanda hotelieră este preluată de statul socialist. Stațiunile turistice, inițial sate, în largă majoritate, sînt extinse și numeroase hoteluri sînt proiectate de mari arhitecți români pentru cazarea oamenilor muncii care, în sistemul statal al perioadei, beneficiau de pachete turistice consistente. Calitatea stilistică a hotelurilor din perioada evocată este una înaltă, arhitecții făcînd eforturi pentru găsirea unui limbaj arhitectural identitar, inspirat din arhitectura locului și generat de o amplasare optimă în raport cu formele de relief, cu clima și cu resursele locale. Comanda de stat facilitează extinderea rețelelor urbane și a drumurilor, ceea ce face posibilă domesticirea unor zone inaccesibile și amplasarea unor hoteluri ample în zone de belvedere (Voineasa, Slănic Moldova, Cheia ș.a.m.d.), cu efecte contestabile asupra peisajului însuși.

După 1990 începe o perioadă tulbure, caracterizată de privatizarea unor structuri turistice, închiderea altora, conversii funcționale și modernizări, concomitent cu construirea de noi structuri lipsite, cel mai adesea, de repere și care contrazic, în foarte mare măsură, specificul local. Noile tehnologii importate (pereți-cortină cu sticlă reflectorizantă, placaje metalice), împreună cu volumetrii agresive și așezări nefericite în teritoriu, distrug specificul local, creînd precedente periculoase într-un context rural supus aculturației. Apar pensiuni și hoteluri caracterizate de pauperitate (termoizolații de fațadă cu polistiren expandat și tîmplărie din PVC), care se înghesuie unele în altele frenetic. Se construiește mult, la un nivel de calitate deplorabil, cu forță de muncă necalificată și adesea fără autorizație de construire. În această perioadă, multe stațiuni ori sate cu potențial turistic sînt cotropite de o lipsă de noimă care frizează absurdul.

În ultimii ani, totuși, asistăm la o revalorizare a potențialului identitar, la utilizarea unor materiale de construcție locale și la o reflecție a arhitecților și investitorilor, adesea matură, asupra tipologiilor spațiale și stilisticii formale. Clădirile turistice construite în paradigma sustenabilității se integrează bine în specificul cultural local, potențîndu-l. În definitiv, cînd fuge din insulele de căldură către sate, cine își dorește, cu adevărat, să evadeze doar pînă la periferia urbei care îi topește șaua de la bicicletă, unde va vedea exact aceleași clădiri ca acelea de care voia să scape?