Umilitate vs tupeu

Dăm la fiecare pas peste oamenii care par a ști totul despre un subiect anume. Rostesc cuvintele tare și răspicat, nu au nici o problemă în a-și întrerupe brutal interlocutorul, aducînd vorba despre ei. Spunînd cum lor nu li s-ar fi putut întîmpla niciodată așa ceva, ori ar fi găsit cu rapiditate o soluție excelentă. Cei care au întotdeauna replica potrivită la orice, ca o lamă bine ascuțită pe ambele părți, cu care dorm la cap, fără cea mai mică apăsare că ar putea răni ori jigni. Cei care merg mereu cu spatele drept și cu pieptul înainte și își aleg cel mai bun loc din sală și scaunul din capul mesei. Și, mai ales, cei care exultă cînd cineva din jurul lor, fie el prieten sau coleg, face o mișcare greșită – asta le aduce lor și mai multă validare.

Tupeul ia diverse forme, nu are gen, nu ține cont de domeniul de activitate sau de pregătire. „Așa e peste tot” e formularea pe care am auzit-o cel mai des, de cîte ori am povestit apropiaților episoade profesionale care m-au supărat ori mi s-au părut incorecte (dincolo de supoziția că aș fi eu prea sensibilă, nu mă pot detașa și acord prea mare importanță serviciului). E de notat diferența dintre tupeu și atitudine. Aceasta din urmă se referă la manifestarea clară și la susținerea fermă, consecventă, a unui punct de vedere sau a unei poziții, de regulă bine argumentate și fără atacuri lipsite de miză.

De cealaltă parte a spectrului, există umilința ori umilitatea. Un comportament învățat de a te face mic, lipsit de voce, de a nu avea curaj să-ți afirmi opiniile, de a rămîne în urma altora, mult mai puțin pregătiți, de a-i lăsa să-și asume meritele pentru ce ai făcut, de a-ți fi teamă să progresezi sau să te schimbi. De a te simți ca un impostor mereu, de a nu-ți cunoaște adevărata valoare și a nu avea încredere în calitățile tale.

Un articol din Psychology Today trece în revistă posibilele cauze ale acestei umilități. Ar putea fi familia, în care ai fost criticat ori pedepsit în exces, grupul în care ai crescut – copiii și adolescenții pot fi cruzi, pot persifla și necăji, își pot bate joc de cei pe care îi percep ca fiind diferiți, deci o amenințare – sau poate reprezenta o cauză societatea însăși, care etichetează și judecă în funcție de culoarea pielii, fizic, stare materială, orientare sexuală ori profesie.

De cele mai multe ori, cei umiliți ajung să internalizeze vocea opresorului. Le rămîne în minte, o aud cu claritate în momentele în care greșesc, nu fac totul perfect, nu se descurcă cu ceva. Este atît de vie critica, chiar dacă persoanele care o emiteau au dispărut de mult, încît inconștient își caută contexte asemănătoare și noi abuzatori. Este familiaritatea lor, cu asta sînt obișnuiți, așa au crescut, asta pot duce. Pentru ei, abia dincolo de umilință începe pericolul, o lume pentru care se tem că nu sînt echipați corespunzător. Iar prădătorii plini de tupeu atît așteaptă: îi miros de la o poștă pe cei care se pun singuri în postura umilitului și îi cataloghează drept țintă ușoară a propriei lor lipse de caracter.

Ni s-a întîmplat, celor din „clanul sensibililor”, să observăm cu stupoare că un anumit tip de comportament din partea superiorilor ierarhic (țipete, jigniri, nedreptăți) ne vizează doar pe noi. Că aceiași șefi sînt numai lapte și miere cu colegi mai noi ori că sînt capabili chiar de prietenii strînse cu alții din echipă. Că, în anumite grupuri de așa-ziși prieteni, sîntem unica destinație a persiflărilor, că preocupările noastre de timp liber (cum ar fi să alegi să scrii la o revistă în loc să mergi la un grătar) sînt ironizate intens în termeni care nu sînt folosiți la adresa altora. Și, nu în ultimul rînd, în viața sentimentală, să constatăm că parteneri de la care am avut parte numai de răceală, reproșuri și critici s-au dovedit perfect în stare să le ofere altora o relație cu lucruri la care nici nu îndrăzneam să visăm.

Dincolo de faptul că nimic nu justifică minciuna, duplicitatea, lipsa de maniere ori de politețe în relațiile interumane de orice fel, ce ține de tine este modul în care intri chiar tu în acele raporturi, ducînd în brațe această umilitate ca pe o ancoră ori un felinar, la care, omenește, este dificil să renunți. Dar nu imposibil. Poți apela la ajutor profesionist, poți căuta sfaturi care ți se potrivesc – unii vorbesc despre puterea scrisului și cît de util este a avea înșirate sub ochi calitățile tale, lucrurile pe care le-ai depășit ori realizat de unul singur și ce nu mai accepți sub nici o formă; despre sport și orice presupune, la propriu, grijă față de corpul tău și, mai ales, despre cît de important este să vorbești cu cineva despre asta.

Termenul „umilință” își are rădăcina în latinescul „humilitas”, derivat din „humus”, adică pămînt, sol, țărînă. Semnificația sa primară nu este, cum ar părea, aceea de „călcat în picioare”, ci de „aparținînd pămîntului”, obișnuit, normal. A vă judeca prea aspru pentru lucruri pămîntești nu este niciodată o soluție. Mai bine, data viitoare cînd cineva își permite să vă trateze de sus, uitați-vă atent la ce face, nu la ce spune, la realizările lui, la felul în care își duce viața, la preocupările din timpul liber ori la ce valori le transmite copiilor. De cele mai multe ori, veți constata că este confecționat, fără ștaif, dintr-un carton extrem de subțire.