Un pașaport pentru întreaga lume

În fiecare septembrie, în București are loc, de opt ani, festivalul de film documentar DokStation. Sînt cîteva zile în care poveștile despre artiști, trupe, compozitori, regizori ori mari festivaluri îmbină muzica și filmul în documentare aflate la prima proiecție în România, greu de găsit în altă parte. Practic, DokStation este o celebrare a coloanei sonore care ne-a însoțit, ne-a inspirat și ne-a ghidat în cele mai importante momente din viețile noastre.

Am fost invitată să moderez un dialog cu Helen Murphy, un bun cunoscător al industriei muzicale și un apropiat al artiștilor, dar și, de aproape 30 de ani, ocupanta unor funcții de conducere în companii implicate în media, entertainment și tehnologie. Împreună cu Frank Licari, a scris și regizat documentarul José Feliciano: Behind This Guitar, prezentat în cadrul DokStation. Știam, despre Feliciano, că a vizitat România în comunism, într-o perioadă ușor mai permisivă cu ce venea din afară, inclusiv pe plan muzical. Ba chiar am învățat să cînt, într-o tabară la care am participat în copilărie, o variantă în limba română a melodiei „Che sarà“, cu care José Feliciano se remarcase pe întreg globul în anii ’70.

Am văzut filmul de mai multe ori și am dat peste detalii surprinzătoare, impresionante ale unei istorii de viață care se împletește în mai multe momente-cheie cu cea a muzicii și devine o adevărată pledoarie pentru reziliență. José Feliciano a fost unul dintre cei 11 băieți ai unei familii care s-a mutat din Puerto Rico la New York în 1950, cînd el avea doar 5 ani. Nevăzător din naștere, a fost nevoit să se adapteze la o școală unde nu cunoștea limba și nu exista sistemul Braille, trebuia să i se citească totul cu voce tare. A învățat singur să cînte la acordeon la 7 ani, iar povestea lui de dragoste cu chitara a început doi ani mai tîrziu și nu s-a încheiat niciodată.

În 1968 a avut loc cel mai controversat moment al parcursului său artistic: a cîntat o versiune proprie, latino-jazz, a imnului național al SUA, în deschiderea unui meci de baseball din Detroit, lucru considerat inacceptabil în acele vremuri și pentru care și-a atras nenumărate critici. A revenit după 50 de ani pe Tiger Stadium, pentru aniversarea victoriei din ’68, ovaționat cum se cuvine pentru originalitate. În 1969, la 23 de ani, a cîștigat două premii Grammy: Best New Artist, devenind ceea ce am putea numi primul star latino din toate timpurile, și Best Male Pop Vocal Performance, pentru cover-ul după „Light My Fire“, melodia trupei The Doors, pe care inițial nu a dorit să-l înregistreze, dat fiind că fusese deja un hit cu un an înainte. Varianta interpretată de Feliciano a adus însă un public nou piesei, fiind apreciată inclusiv de membrii formației The Doors.

În 1970 compune „Feliz Navidad“, poate cel mai cunoscut cîntec de Crăciun din toate timpurile, așa încît, după cum declară, radiourile să nu mai aibă încotro și să-l difuzeze an de an. În 1971 cîntă „Che sarà“, melodie compusă de Jimmy Fontana, cu versuri de Franco Migliacci, la Festivalul de Muzică de la Sanremo și obține locul doi. Ulterior însă, melodia ajunge pe primul loc în topurile țărilor de pe trei continente și este înregistrată în nenumărate limbi, pînă și în islandeză ori vietnameză. Semnează coloana sonoră și apare în mai multe seriale de televiziune, cel mai cunoscut fiind Chico and the Man, un sitcom american îndrăgit în anii ’70. Reușește să semneze un contract cu casa de producție Motown, care promova aproape exclusiv cîntăreți de culoare. Continuă să cîștige premii Grammy în anii ’80 și ’90, ajungînd la nouă, în total. În 2008 primește și distincția Grammy Lifetime Achievement Award, pentru întreaga sa carieră.

Din cea de-a doua căsătorie, cu președinta fan-club-ului său, Susan, are trei copii, o fiică și doi fii care sînt și ei muzicieni și îl însoțesc pe scenă. În prezent se află într-un turneu care ține pînă la sfîrșitul anului, din Nicaragua și Puerto Rico pînă în California și Arizona. „Bineînțeles că am cîntat în România!”, i-a spus José Feliciano lui Helen Murphy cînd a aflat că documentarul, care fusese ideea lui și care a întîrziat în realizare din pricina pandemiei, va fi prezentat aici. A doua oară a concertat în România în primăvara lui 2015 și a vorbit publicului despre schimbările pe care le-a constatat în țara noastră, în cele patru decenii care i-au despărțit vizitele. Ba chiar a cîntat piesa „Come Down Jesus“, lucru pe care nu l-a putut face în comunism.

La aniversarea a 50 de ani de la apariția piesei „Feliz Navidad“, Helen Murphy a scris o carte pentru copii, José Feliciano’s Feliz Navidad, în care eroul călătorește într-o decapotabilă roșie, în Ajunul Crăciunului, cîntîndu-le tuturor, la chitară, „Feliz Navidad“. În conversația noastră mi-a mărturisit că, în opinia ei, Feliciano nu a primit niciodată recunoaștea mondială meritată, că mereu a trebuit să împingă bariere și să depășească prejudecăți și a făcut asta fără să-și piardă simțul umorului – unul negru, de multe ori. În documentar, care comprimă cu greu, cronologic, aproape 60 de ani de carieră muzicală într-o oră și jumătate, vorbesc despre felul în care contactul cu muzica lui Feliciano i-a influențat artiști cum sînt Santana sau Gloria Estefan, lăudîndu-i priceperea la chitara care i-a devenit pașaport pentru lumea largă.

Cel mai impresionant moment pentru Helen Murphy și unul dificil de urmărit este cel în care Susan Feliciano povestește cum mama lui José, nevoită să crească 11 băieți și pierzînd în mod tragic trei dintre ei, nu știa cum să gestioneze faptul că acesta se născuse orb, era depășită de situație. În copilărie, îl lăsa să meargă singur la rîu, în ideea că poate nu s-ar mai întoarce. Așa că José a crescut simțindu-se nedorit în acea familie, obligat să-și depășească condiția. Chiar dacă legat de neajunsul că s-a născut orb face mereu glume, cum ar fi cea cu fanele care cu siguranță s-au aruncat asupra lui, dar nu le-a văzut ca să le prindă, José Feliciano recunoaște la un moment dat, în documentar, că a fost de multe ori furios, mai ales după ce i s-au născut copiii. Dar că nu poți trăi cu furie o viață întreagă. A învățat să-și învingă acest dat, să ducă o viață normală în ciuda lui și să persevereze în fiecare zi pentru a-și ridica talentul la rang de artă – acesta este, probabil, secretul din spatele chitarei lui.