A fi prezent în povestea celuilalt

„Ce mai înseamnă dialogul pentru tine?”, m-a întrebat Adina Popescu în timp ce ne plimbam pe străduțele din zona Moșilor și îi luam un interviu „din mers” pentru rubrica mea „Călător prin București“. Gîndindu-mă mai bine, mi-am dat seama că eu cu asta mă ocup: inițiez dialoguri. Cu tipa care stă pe rîndul din fața mea la cinema, cu bătrînul aflat la etajul unei curți interioare din Bistrița, cu doamna de la hotel care supraveghează tăvile cu mîncare de la micul dejun (așa am aflat cum se prepară hrișca, la Chișinău); cu plantele din balcon, cu pisicile de pe stradă și cu pescărușul beteag care locuiește în grădina unui bloc din Vitan (doar că acestea din urmă nu îmi răspund).

Conexiunea spontană cu o persoană nouă adaugă condiment vieții, deschide o cale spre experiențe pe care nici nu le bănuiam. Schimbînd cîteva vorbe la cinema, m-am trezit plănuind o expediție la Moara lui Assan cu o străină care ulterior mi-a devenit amică; o discuție care a pornit pe trotuarul din fața unei case, cu o doamnă venerabilă sprijinită de pervaz, m-a introdus în viața artistei Octavia Țarălungă. Chiar și de calea aceea n-ar duce nicăieri, rămîne bucuria intrării, preț de cîteva momente, în povestea altcuiva. E o bucurie legată de darul acesta pe care-l reprezintă „celălalt”, străinul în care poți descoperi atîtea lucruri interesante, poate chiar un prieten. Da, dar, veți zice, sînt atîția necunoscuți care-ți fac viața un calvar! Nesuferiții aceia din autobuz, angajata de la Poștă, vecinii de la patru. Depinde însă ce alegi să vezi din tabloul pe care ți-l așterne viața înainte…

Observ cum textul acesta tinde să se transforme într-unul despre prietenie, poate fiindcă dialogul și prietenia sînt strîns legate, din punctul meu de vedere. Dialogul duce uneori la prietenie, căci revelează afinități și pasiuni comune. Alteori, scoate la suprafață probleme și oferă soluții sau măcar ușurare, eliberează, curăță, vindecă. Dialogul este despre a vorbi, despre a fi onest și vulnerabil, dar și despre a asculta, despre a fi prezent în povestea celuilalt, conectat la emoțiile și la părerile lui. Cred că dialogul este o forță cu un potențial imens de care ne folosim prea puțin, din teama de a ne deschide, de a fi judecați sau respinși. 

Am introdus dialogul pînă și în articolul „Călător prin București“, care a pornit sub forma unor itinerarii solitare, iar mai tîrziu am adăugat și-un partener de drum, pentru că dialogul scoate întotdeauna la suprafață ceva nou, ceva proaspăt. Din acest motiv prefer să discut cu autorii, și nu să fac în scris interviurile pentru rubrica „Bibliotecă de scriitor“, cu toate că transcrierea și editarea înseamnă mai multă muncă pentru mine. Chiar și imperfect, dialogul față-n față are spontaneitatea și doza de neprevăzut care îi sînt străine dialogului scris, bine controlat, dar simțitor mai „țeapăn”. Din vorbă-n vorbă, ies la iveală amănunte uitate, depășim cadrul formal, apar surprize sau chiar mici revelații. Iar dialogul îmi permite să mă mișc în spațiu, să ofer comentarii de pe margine, care adaugă o a treia dimensiune interviului.

Dar acestea nu sînt singurele tipuri de dialog din viața mea. O nouă formă a prins contur în ultimii patru ani, după ce o prietenă mutată în Australia m-a inițiat în mesajele vocale. La început am fost reticentă: ce ciudat, să mă înregistrez vorbind singură, cu telefonul la buze! Apoi, încet-încet, m-am obișnuit cu acest mod defazat de a dialoga, care te-ndeamnă să te deschizi mai mult decît ai face-o poate față în față. Mesajele astea audio – pe care le-am numit „scrisorile moderne” – pot fi de-a dreptul terapeutice: odată ce te-ai pornit, dai afară frustrările și frămîntările ca și cum te-ai afla în cabinetul unui psiholog. Și nu e nimeni care să te întrerupă.

Acest tip de comunicare implică o distanță, fie că este voluntară, fie că e impusă de circumstanțe. În unele cazuri, distanța face bine dialogului. Poți iubi mai mult pe cineva aflat departe, incompatibilitățile sînt diminuate, asperitățile relației sînt îmblînzite. Iată ce spune personajul Dubravkăi Ugreșici despre mama ei, în Baba Iaga a făcut un ou: „Uneori mi se părea că-i făceau mai multă plăcere conversațiile noastre telefonice decît discuțiile noastre față-n față. Ca și cum în conversațiile noastre telefonice se simțea «mai liberă»”.

Mama naratoarei trăiește singură. Mie bătrînețea ideală mi se pare cea petrecută tot într-o formă de dialog: un apartament sau o casă cu grădină în care locuiesc mai multe bătrînele-prietene, o viață la comun atît de diferită de existența solitară a multor bătrîni care par să fi închis ușa oricărei forme de bucurie. Să fie vorba de o oboseală care te cuprinde după o anumită vîrstă? Poate nu mai ai curiozități și nici chef de dialog, preferi monologul, căci e mai ușor să te pierzi în amintiri și să-ți depeni viața oricui e dispus să asculte? Cred că e și o chestiune de flexibilitate sufletească. Ne creștem și ne modelăm ca pe propriii noștri copii. Dacă nu ne-ar fi atît de teamă de intimitate și dacă nu ne-am obișnui atît de devreme cu singurătatea, poate că nu ne-am priva nici de miracolul unei întîlniri întîmplătoare, nici de bucuria dialogului. Relațiile umane cu sens, cu substanță, sînt ingredientul magic al unei vieți împlinite.

Ema Cojocaru este jurnalist cultural și fotograf.

Credit foto: Wikimedia Commons