A opta minune a lumii și prima năpastă a omului este drumul ascuns

Mă emoționa dintotdeauna voința oamenilor de a vorbi despre amor într-o lume care pare că se destramă cu fiecare minut care trece. Am citit, acum cîțiva ani, într-un articol, că pandemia din 2020 a afectat cel mai puternic amanții, fiindcă nu mai puteau să se întîlnească. Războiul a afectat cuplurile fiindcă i-a despărțit brutal. Crizele economice și instabilitatea politică i-au făcut pe oameni mai anxioși și mai refractari. Cu toate acestea, oamenii nu s-au oprit din a vorbi și a scrie despre amor.

Anticii au încercat să-l „domesticească”. Mai mult decît o chestiune de budoar, încă din Antichitate, amorul pare că a suscitat dezbateri în jurul unor mese la care anticii încercau să deslușească toate sensurile posibile pe care le are îndrăgostirea. Despre amor se vorbește în Elada – într-unul dintre cele mai frumoase dialoguri despre iubire – în termenii unui sentiment (in)ofensiv romantic și ai intimității trupești impetuoase, ajungîndu-se pînă la aducerea lui la o sensibilitate transcendentală. Amorul înseamnă dorința de bine și de frumos.

Există un moment (rar și prețios) cînd ne îndrăgostim iremediabil, cînd iubim un om cu totul, cînd un om se așază pe orbitele noastre ca un filtru prin care înțelegem lumea. Este amorul-revelație, asemenea unei geneze. Este momentul cînd se ivește cineva care ne dă un „nou drum”, ne eliberează din strîmtoarea inerției și ne vitalizează prin dorința de a-i urma cărarea. Cu toate acestea, există un alt moment în care ajungem să-l urîm pe omul care ne-a eliberat? Scriitorii ne-au spus de-a lungul timpului că limita dintre iubire și ură este poroasă, că dragostea și ura sînt sentimente aproape interșanjabile. Asta spune și unul dintre personajele lui Raymond Carver: cum am putut iubi pe cineva pe care mai apoi am ajuns să-l urăsc?

Neurologii o să ne răspundă cu date cît se poate de fizice. Corpul nostru funcționează aproape ca o poezie. Mobilizează același sistem neuronal în momentul îndrăgostirii de care uzează și dependența de alcool sau droguri. Atunci cînd pierdem, suferim, iar suferința pe care o resimțim e o formă de sevraj.

Autorii acestui Dosar insinuează prin textele lor că amorul nu este un fapt social sau economic și că e poate singurul sentiment profund uman care nu are nimic material și poate nici trupesc. Îndrăgostirea e o experiență aproape religioasă, un drum la capătul căruia oamenii nu au ajuns decît atunci cînd s-au stins în numele amorului. Este cel mai intens și mai suspendat lucru care ne este dat. O cărare a eliberării care dispare subit. Ne oprim la jumătatea ei, apoi vom trăi restul zilelor în frămîntarea acestui drum ascuns, despre care vom scrie și vom vorbi la nesfîrșit