A scăzut calitatea oamenilor politici în general ori este vorba de o percepţie subiectivă?

Se pot scrie foarte multe despre calitatea clasei politice şi de ce există impresia generală că ea a scăzut. Aceasta este o percepţie subiectivă, dar este adevărată şi afirmaţia potrivit căreia calitatea pe care o putem constata în prezent este scăzută faţă de aceea din urmă cu cîteva decenii.

În primul rînd, percepţia noastră este întrucîtva denaturată de reţelele sociale. Am vrea ca oamenii politici să fie prezenţi oriunde şi să facă miracole dacă ar fi posibil. Datorită noilor mijloace de comunicare, putem monitoriza un om politic în permanenţă, din momentul în care îşi bea cafeaua de dimineaţă pînă la momentul la care se încheie ziua. Spre deosebire de cum era cu cîteva decenii în urmă, sînt întrunite condiţiile pentru o transparenţă deplină. Camere de filmat se găsesc peste tot, totul ajunge imediat la lumina zilei. De aici, pretenţia ca omul politic să fie activ fără oprire şi să comunice în permanenţă cu cei care l-au ales. Evident, acest lucru este imposibil. Politicienii populişti au găst soluţia: falsa ubicuitate. Salvini este, de exemplu, beneficiarul unui telefon special, „Bestia”, fabricat de o firmă din Verona, care îi dă posibilitatea să fie live cu toţi cei care sînt abonaţi la reţelele sociale unde este prezent, precum X sau Facebook. Avem şi în România asemenea experimente în cadrul AUR, dar deocamdată sînt limitate – George Simion încearcă la rîndul său această reţetă. E greu de spus ce rezultate oferă acest gen de încercare, sîntem încă la începutul studiilor în domeniu.

Omului politic de astăzi i se ridică o ştachetă înaltă – trebuie să ofere soluţii oricînd, cu egală competenţă, şi să fie peste tot.

În trecut, lipsa unei comunicări directe făcea ca acţiunile oamenilor politici să fie învăluite într-o doză de relativ mister. Chiar dacă se organizau alegeri libere, activitatea oamenilor politici era supusă scrutinului unui număr foarte redus de alegători. Alexandru Vaida-Voevod relata, de pildă, cum aveau loc alegerile în regimul cenzitar al Imperiului Austro-Ungar: a pierdut alegerile într-un comitat din Bihor deoarece nu se prezentaseră jumătate plus unu din cei 15 alegători cu drept de vot, pentru ca la următoarele alegeri să reuşească trecerea acestui prag, Drept urmare, marea majoritate a locuitorilor din acea circumscripţie electorală nu ştiau cine îi reprezintă şi, implicit, pe cine să tragă la răspundere.

În multe situaţii, nici nu era nevoie de alegeri pentru a fi activ în politică şi a ocupa cele mai înalte poziţii în stat. Eugeniu de Savoia, ne relatează Konrad Kramar şi Georg Mayrhofer, autorii unei impresionante biografii traduse la Editura Brumar din Timişoara în 2016, putea conduce armata, dar şi să fie personalitatea politică cea mai marcantă într-o anumită perioadă în Austria secolului al XVIII-lea. Nu se punea problema ca actele sale, politice sau militare, să fie cenzurate de altcineva în afară de suveran. Cetăţenii obişnuiţi nu ştiau cine îi conduce şi nici nu puteau să fie informaţi. Deoarece nu trebuia să fie în permanenţă pe Facebook, X sau Instagram live, Eugeniu de Savoia avea timp şi să citească, avînd la dispoziţie o bibliotecă însemnată de peste 15.000 de volume (guvernatorul Transilvaniei, Samuel von Brukenthal, dispunea de fapt de acelaşi statut, motiv pentru care a acumulat colecţia de artă ce poate fi observată astăzi în muzeul care îi poartă numele la Sibiu). Rousseau remarca faptul că „aproape că pare imposibil ca un om împovărat cu toate grijile Europei, locotenent general al Imperiului şi prim-ministru al împăratului, să găsească timp pentru a citi la fel de mult ca o persoană care nu are nimic altceva de făcut”. Vrem oameni politici informaţi, care să citească, să fie erudiţi şi capabili de discuţii inteligente? Ar trebui ca în acest caz să nu îi mai vedem atît de des, să renunţăm la cerinţa permanentei transparenţe. Se pare însă că nu sîntem doritori a face o astfel de concesie.

Nu putem reproşa oamenilor politici nivelul scăzut de cultură. Nici măcar nu trebuie să le reproşăm nivelul precar de educaţie. Politica este o profesie ca oricare alta, în care trebuie să posezi îndemînările de bază, fără pretenţia de a avea un doctorat în domeniu. Există multe exemple de oameni politici de succes care nu au terminat o facultate.

Putem pretinde – şi este normal să o facem – mai multă morală în activitatea oamenilor politici, mai multe decizii bazate pe justa evaluare a impactului etic. Însă această morală nu se învaţă în şcoli şi uneori nici în cadrul familiei. Este o mare provocare a politicii în prezent: cum poate să crească nivelul de moralitate al unor oameni politici pentru ca aceştia, prin deciziile pe care le iau, să nu lezeze partidul sau guvernul din care fac parte şi, în cele din urmă, să apere deopotrivă interesul public?

Există şi un alt aspect care are un impact negativ asupra calităţii oamenilor politici: dezinteresul pentru implicarea în politică. Dacă, în urmă cu cîteva decenii, partidele politice erau de masă, în adevăratul sens al cuvîntului, avînd sute de mii de membri, numărul acestora s-a redus oriunde în lume. Cetăţenii nu mai sînt interesaţi să se implice în politică, preferă să privească de pe margine, să asiste pasiv la ce se întîmplă în politică. Nici România nu face excepţie: nu avem date credibile, dar toate măsurătorile arată faptul că partidele politice nu atrag cetăţeni care să se implice în acţiuni voluntare sau să dorească să candideze. A scăzut proporţional şi numărul de persoane doritoare să se înscrie în organizaţii non-guvernamntale. Datorită reţelelor sociale, cetăţenii se autoorganizează în diferite grupuri ad-hoc. De ce, în acest caz, să plăteşti cotizaţie, fie şi simbolică, unui partid politic?

Tiago Fernandes, într-o carte apărută în luna mai 2024, Portugal, revolução, contrarevolução e democracia, a analizat participarea portughezilor la societatea civilă şi la partidele politice înainte şi după „Revoluţia Garoafelor” din aprilie 1974. Dată fiind toleranţa mai redusă a regimului Salazar faţă de partidele politice, cetăţenii şi-au găsit refugiu în asociaţii, numărul celor înregistraţi cunoscînd o ascensiune spectaculoasă după 1970. Imediat după căderea regimului, numărul celor înrolaţi în partidele politice a crescut spectaculos, urmînd o pantă descendentă după 1978 pînă în prezent. Aceste cifre arată că există o relaţie direct proporţională între participarea în cadrul asociaţiilor sau partidelor politice şi o viziune coerentă a cetăţenilor asupra democraţiei în general. Participarea scăzută în cadrul partidelor politice, vizibilă astăzi pretutindeni în Europa, a dus inevitabil la o bază de selecţie foarte restrînsă pentru clasa politică. În România asistăm la acelaşi cerc vicios: blamarea politicii duce la un număr redus de persoane dispuse să se înregistreze politic, baza de selecţie redusă duce la scăderea calităţii oamenilor politici, iar această scădere duce la un număr şi mai mic de persoane dispuse să intre în politică. Cu alte cuvinte, nu prea avem de unde alege, deoarece numărul oamenilor politici scade de la o zi la alta.

Calitatea slabă a oamenilor politici este un fenomen general, vizibil în prezent peste tot în Europa. De exemplu, recent, în luna mai, în Franţa a apărut o carte intitulată Les Naufrageurs. Comment ils ont tué la politique” scrisă de Nathalie Shuck, care abordează exact acest aspect: baza de selecţie a oamenilor politici s-a restrîns, ceea ce a dus la existenţa unei clase politice de o calitate îndoielnică ce nu poate oferi soluţii problemelor cu care se confruntă în prezent cetăţenii.

Acest fenomen este nu doar naţional, ci european. Cu ocazia recentelor alegeri pentru Parlamentul European, au fost aleşi politicieni cu o educaţie precară şi viziuni antidemocratice. Este Diana Şoşoacă un fenomen singular? Se pare că nu. De exemplu, Afroditi Latinopoulou din Grecia afirmă teoria „marii înlocuiri”, ca şi Tom Vandendriessche din Belgia, Roberto Vannacci din Italia se declară admirator al lui Mussolini şi Stalin, Filip Turek din Republica Cehă apare tot timpul în public cu o insignă nazistă, Margarita de la Pisa Carrión din Spania s-a remarcat prin lupta împotriva vaccinurilor, Anders Vistisen din Danemarca crede că homosexualii pot fi trataţi pentru a deveni heterosexuali, Thierry Mariani din Franţa se declară un adept al lui Putin şi al lui Bashar al-Assad.

România nu face aşadar excepţie la nivel european. Calitatea oamenilor politici a scăzut foarte mult în ultimul timp, datorită scăderii bazei de selecţie, iar, pe de altă parte, percepţia noastră a devenit mult mai exigentă, datorită folosirii reţelelor sociale deopotrivă de către aleşi şi alegători, ceea ce creează nevoia de transparenţă maximă şi de standarde etice din ce în ce mai ridicate.

Există vreun remediu la această situaţie? Greu de spus. Mai întîi este nevoie de pus un diagnostic corect şi abia apoi de acţionat. Fără implicare mai mare în politică şi fără o cultură politică mai ridicată, nu putem însă spera la o mai bună calitate a oamenilor politici. Nu putem reveni la perioada în care Eugeniu de Savoia sau Samuel von Brukenthal acţionau deopotrivă în calitate de oameni politici şi de persoane cultivate, avide de cunoaştere, iniţiaţi în subtilităţi culturale. Pur şi simplu, ritmul de astăzi, în politică şi în alte domenii, este mai alert, iar interacţiunile mai intense şi exigenţele noastre mai ridicate.

Radu Carp este profesor univ. la Facultatea de Științe Politice, Universitatea București. Cea mai recentă carte publicată: Punctul de cotitură – ruptură, continuitate și transformarea democrațiilor, Editura Cetatea de scaun, 2024.