Arhitectură snobiliară?

Toată teoria kitsch-ului, astăzi, după postmodernismul cu opera deschisă (Eco) şi alte concepte democratizante (palatele pentru popor ale lui Bofill, de la dreptul poporului la coloane, sloganul lui Lunacearski, citire), pare să fi căzut în desuetudine, sub acuzaţia de elitism şi estetism. Or, chiar dacă nu mai există cultură înaltă, mecanismul de producere a kitsch-ului redevine actual. Pentru că nu mai este doar una estetică, dar devine una de ciocnire a civilizaţiilor; nu mai este doar o problemă de ebuliţie socială, de noi îmbogăţiţi, ea devine o problemă mai generală. Dizlocările de populaţii, noile migraţii sînt mai ample decît acelea care au pus capăt Antichităţii şi au aruncat Europa într-un Ev Mediu întunecat din care nu şi-a mai revenit preţ de secole. Estetica adăposturilor va fi ultima dintre preocupările celor viitori, supravieţuirea fizică (re)devenind prima.

Nu insist asupra definiţiilor termenului, asum că fiecare dintre noi are o înţelegere, cît de laxă, a ceea ce înseamnă: artă-surogat, sensiblerie, sentimentalism ieftin şi, probabil, însoţitor permanent al artei, în ipostaza sa de ipostază a prostului-gust; nu este doar chestiune de cultură, ci şi de civilizaţie materială; nu este doar ieşire din coduri estetice sublimate în generaţii, ci şi de asumare prea grăbită, prea ostentativă, a codurilor unui grup social, cultural, religios căruia, convertit, vrei să-i arăţi că îi eşti fidel, în ipostaza de parvenit.

Aculturație și kitsch

În esenţă, este vorba despre un fenomen de aculturaţie bruscă, produs la impactul dintre două culturi: a) inegale ca forţă (număr de subiecţi purtători, forţa de autopropulsare, prestigiul ţării şi/sau al limbii respective şi, în fine, dacă respectiva cultură dominantă a mai trecut deja printr-o experienţă de aculturare reuşită); b) inegale ca valoare, asta fiind obligatoriu şi c) distanţare tipologică (menită să producă destructurări de fond în subiecţii purtători ai culturii asimilate). Acest fenomen de aculturaţie se produce pe harta sinoptică a patru tipuri de coduri, în raport cu binomul conştiinţă reală (CR) versus conştiinţă posibilă (CP), acestea două fiind concepte preluate de la L. Goldman. Cele patru tipuri de coduri, de la cel mai tare la cel mai slab, erau, potrivit lui Cezar Radu, următoarele: 1) sistemul codurilor ideologice (toate valorile, convingerile, ideile în şi prin care sînt exprimate interese sociale); 2) sisteme de coduri ale modului de trai (destul de ciudat, aici sînt consemnate tradiţiile, inclusiv religioase, dar şi nivelul de trai material propriu-zis; personal, cred că tradiţiile şi convingerile religioase sînt cele mai tari coduri posibile); 3) sisteme de coduri gnoseologice şi, în fine, 4) sistemele de coduri estetice. Iar regula formulată de Cezar Radu e aceasta: de cîte ori un subiect semiotic se află într-o dificultate de decodare, el tinde să se retragă pe codurile (din ce în ce mai) tari de interpretare/înțelegere.

Mai pe româneşte spus: subiecţii culturii inferioare trebuie să fie expuşi unei culturi superioare, care să le placă, chiar dacă nu o înţeleg în toate articulaţiile acesteia; să o privească drept deziderat; să o asume parţial, acasă, drept semn al progresului social în interiorul propriului grup, dar asumarea să se facă prin sisteme de coduri mai apăsate decît cele din cultura de origine.

Snobismul ca vehicul

Snobismul a fost, este și fi-va mai departe agentul privilegiat de propagare a arhitecturii de prestigiu. Această afirmație nu spune nimic despre calitatea modelului, dar trebuie precizat dintru bun început că, în principiu, snobismul „polenizator“ are un rol pozitiv în devenirea arhitecturii. Snobismul – promovat de cei care doresc să fie acceptați de un (sau să fie percepuți ca aparținînd unui) grup social superior – face să circule noile tehnici, materialele deosebite, noile moduri de a locui sau de a utiliza un spațiu, el este cel care schimbă arhitectura la față. Fiind conștient că, în proces, voi dilata oarecum limitele termenului de snobism, avansez cîteva exemple (dintre care nu toate, o știu, demonstrează caracterul pozitiv al acestuia). Circulației modelelor din arhitectura urbană către cea rurală îi datorăm „forme fără fond“ de felul celor patru turnuri mici dimprejurul turlei unor biserici de lemn: în cetățile de unde a fost copiată, însemna dreptul de judecată al acelui burg, în vreme ce, transplantat la țară, nu mai însemna decît un element decorativ. Eclectismul francez bucureștean este un exemplu (și) de snobism, prin care elita românească dorea să semnaleze apartenența la un anumit model cultural (ajuns aici pe filiera rusă și abia apoi prin „ai noștri tineri...“). Arhitectura gigantescă a oșenilor, a noilor îmbogățiți, a Casei Poporului, a băncilor românești de după 1989 – toate acestea sînt expresii – care suportabile, care îngrozitoare – ale snobismului comanditarilor. A avea un Versailles al nostru fu, se spune, motor „noului centru civic“; ba, încă, arhitecta Anca Petrescu se amăgea într-un interviu că făcuse, ca și Speer, pactul cu diavolul; este, mă tem, unica asemănare dintre domnia-sa și „cel mai celebru arhitect al secolului XX“, cum l-a numit Leon Krier.

De fapt, ce s-a întîmplat este că mahalaua, care odinioară se inspira din modele situate în centru, l-a luat pe acesta din urmă în stăpînire, înlocuindu-l. În timp ce școala de arhitectură interbelică adăsta în din ce în ce mai baroce versiuni ale neoromânescului, „piața“ devenea modernă, deși nu e lipsit de interes să arătăm că infuzia modernă s-a petrecut exclusiv la nivelul unor minorități: mai întîi etnice, apoi sociale; în fapt, modernitatea nu a fost asimilată la scară socială nici măcar după asocierea sa cu proiectul comunist: de îndată ce s-a putut, casele nou apărute după 1989 au implodat într-un limbaj eclectic – atît ca diversitate a surselor, cît și ca vîrstă a acestora. La Timișoara, exorbitantele vile gitane sînt – cele mai reușite dintre ele – edificate după cataloage ale eclectismului francez, după care lucrase probabil și Gottereau. Nimic modern nu s-a păstrat – în afara retardatului beton armat pus în operă exact așa ca acum o sută de ani; dimpotrivă, fuga de modern se produce fie în pompierism, fie în – neconsumate la noi – postmodernism sau deconstrucție, ambele, ca întotdeauna, reduse la anvelopantă și fără substanță critică în profunzime. O asemenea schizofrenie nu poate să rămînă fără efect în natura mediului edificat: incorporate în materiale paupere sau prost puse în operă, sau inadecvate arhitecturii dezirate, fațadele cele noi îmbătrînesc fără speranță.

Snobismul chiar asta presupune: o preluare exterioară, adeseori neasumată, a unor modele. Putem astăzi să ne fălim că avem și noi faliții noștri, deși, în raport cu fenomenele respective – eclectism, modernism cu toate „aripile“ cunoscute –, sîntem niște marginali. Am importat aproape totul, contribuția fiind redusă la transferul din mediul urban în cel rural, la scară, la jocul cu sursele. La Horezu, templul „stilului“ brâncovenesc și, mai apoi, al neoromânescului, sursele pot fi citite cu repeziciune, ca și bemolul pus acestora – estompă transformată de timp în pitoresc. Foișorul lui Dionisie, citat ca atare în arhitectura Cotrocenilor, dă și el seama de ecouri succesive, printre care și de coloanele răsucite – aici, mai puțin dramatic, pentru că mai inabil – ale berninianului adaos din Catedrala San Pietro. Un joc al importurilor, al undelor remanente care-și răspund una alteia cu ultima vibrație de dinaintea stingerii.

Nu am mai întîlnit un asemenea dramatism al modelelor care vin să se stingă pe plaje străine, la periferii, decît în arhitectura sacră rusă. Și acolo privim ca într-un caleidoscop ceea ce va fi fost, la origine, distinct: iată barocul, resorbit însă în cărămidă și culori tari; iată și goticul, supraviețuind în ancadramente stîngace, ca în Moldova; neoclasicul însuși, domesticit, șade alături de arcul otoman sau de cupola indiană: cer invers, cu stelele pe dinafară. Ne amintim astfel că, pus pe modernizare, Petru cel Mare a importat (prin Trezzini) chiar pentru arhitectura pravoslavnică ceea ce oferea mai monumental – fără a fi cumva francez – arhitectura Occidentului: cupola bursei din Amsterdam.

Și de ce nu? Preluînd, snobul uită adeseori regula interioară de alcătuire a stilului sau a modelului respectiv, „discursul său de escortă“, cum am numit altundeva povestea casei – de la discursul politic despre ea la micile istorii însoțitoare, care o explică. Așa se face că, multiplu amnezică – schimbînd clasa socială, destinația, scara, materialele și geografia –, arhitectura palladiană va fi făcut cariera sa majoră în Statele Unite, cutare palat german va deveni emblema Disneyland-urilor, piramida lui Keops adăpostește, trasă în sticlă, meciuri de baseball în Memphis, Tennessee, iar Parthenonul va supraviețui – intact, dar tras în stucco – la Nashville. Modelele circulă astfel, purtate de ghilde de meșteri și de snobismul noilor comanditari, dilatîndu-se sau, dimpotrivă, reducîndu-și scara și stricînd materialele. Din această slabă asumare a modelelor vine și repedea lor pieire, de îndată ce vremurile se schimbă: un mediu trăit, sedimentat în timp, este mai greu de abandonat decît un decor de mucava: densitatea de ființă a primului nu îngăduie dispariția fără rest. Abia mai apoi se inventează înaintași – un pedigree identitar –, cînd ființa genuină a unui loc, geniul său, s-a stins.

Educația ajută, dar nu va putea niciodată sugruma avîntul parvenirii, care-l motivează pe snob. O educație artistică susținută, barem la gimnaziu și la liceu, ar reduce, desigur, din distanța model-snob, ar centra atenția pe modele reale și, prin urmare, ar reduce spațiul de apariție a kitsch-ului. Cu alte cuvinte, snobismul ar putea fi canalizat, de la boarfele și tinichelele turco-chinezești, spre casele de modă recunoscute și designerii autohtoni. În loc de mobila stil sculptată, snobul ar putea fi trimis la mobilierul flat pack, cel care, fără a fi o capodoperă, asigură un nivel convenabil de decență interioarelor. În loc de zgîrie-nori, rămași de interes doar în suferinda Asie, de la snobul nostru, ajuns investitor strategic, s-ar putea spera conversii ale clădirilor istorice sau clădiri care, desigur, spun ceva despre comanditar – întotdeauna o fac –, dar ceva flatant.

Augustin Ioan este arhitect, profesor universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“, București. Cea mai recentă carte publicată: Loc în dialog – spațiul public – arhitectura sacră – topograme, Editura Paideia, 2022.